Inglorious Basterds - razboiul si-a schimbat uniforma

Inglorious Basterds abordeaza in mod unic, original si umoristic un subiect delicat, cel al propagandei naziste in timpul razboiului mondial.

Majoritatea peliculelor semnate de Quentin Tarantino sunt nu numai surprinzatoare dar si iesite din comun. Abordarea unui film de razboi este o miscare interesanta din partea sa, renumit pentru creatii in genul crime-gangster sau cult.

Subiectul pare simplu, o gasca de soldati americani/evrei infiltrati in Franta ocupata de nazisti planuiesc un atac terorist a carui tinte sunt membri Comandamentului Suprem Nazist inclusiv Hitler. Filmul urmareste pregatirea acestui atac - care va fi intr-un cinema - si culmineaza cu lovitura propriu-zisa, un moment de o originalitate rara, plin de umor si glorie.

Pe de alta parte, personajul Shosanna (Melanie Laurent), acarei familie este ucisa de soldati cu patru ani in urma, conduce acum cinema-ul in care va fi premiera si concepe un plan care ii va asigura razbunarea mult dorita.

Filmul este unul de razboi, fara batalii epice si eroism exagerat (chiar daca scena finala are conotatii epice datorita stilului) si abordeaza subtil genialitatea propagandei naziste ale carei tentacule se intind pana la cel mai simplu act de vointa a societatii asuprite. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei Publice germane, este echivalentul directorului unui studio de productii hollywodiene, cel ce decide cine devine faimos, ce filme se fac si cine atenteaza la imaginea publica a Germaniei.

Personajele sunt admirabile, nu prin scop sau misiune, ci prin stil, atitudine, excentricitate. Liderul Ticalosilor, lt. Aldo Raine (Brad Pitt) este pe cat de flegmatic pe atat de fanatic si nu-l intereseaza decat nivelul de frica pe care il inspira soldatilor germani. De partea nazistilor, colonelul Hans Landa (Christoph Waltz, demn de Oscar pentru prestatia respectiva) este pe urmele lor si ii "adulmeca" rapid, dar o face cu fler si carisma care inspira frica in randul spectatorilor, de data aceasta.

Inglorious Basterds este un film de referinta a lui Quentin Tarantino, un film ce contine toate elementele care il identifica: indrazneala, violenta, dialoguri inteligente, personaje captivante si mult stil. In viziunea sa, razboiul isi gaseste sfarsitul pe care l-ar fi meritat.

Replica favorita:

Lt.Aldo Raine: We're not in the taking-prisoner business, we're in the killing-nazi business. And cousin, business is a-booming!

Scena favorita

Colonelul Hans Landa interogheaza fermierul francez.

The Damned United – mai putin despre fotbal

Nu trebuie sa fii un expert al fotbalului si nici macar un fan, ca sa fii atras de conflictul de caractere si dramele personale ale personajelor din The Damned United.

Brian Clough a fost cel mai tanar antrenor din istoria fotbalului cand a preluat echipa Derby County. Era amuzant si prietenos, si odata inainte de un meci, l-a batut pe spate pe un tanar admirator si i-a spus “Nu vei uita niciodata ziua aceasta”. Acel tanar a devenit nuvelistul David Pearce, care a scris cartea “The Damned United”, despre tragedia shakesperiana a antrenorului Clough.

Clough (Martin Sheen) era un om nervos. Pasiunea sa pentru fotbal il consuma din interior. In timpul unui meci cu Leeds United nu a putut indura gandul de a fi pe teren si a ramas in vestiar, interpretand evolutia jocului dupa reactia tribunei. Alaturi de el, cu scopul precis de a-l mentine psihic “la suprafata”, este asistentul sau Peter Taylor (Timothy Spall). El este tacut, intelept si prudent si actioneaza permanent la timp si la subiect. Nereusind sa-i vada potentialul, Clough il insulta, iar Peter nu il mai urmeaza cand Clough preia conducerea Leeds. Acesta este inceputul sfarsitului.

Chiar daca era notoriu pentru gura sa mare, Clough este un personaj excelent datorita sarmului sau personal, care aproape intotdeauna l-a ajutat sa depaseasca momentele dificile.

Filmul se concentreaza in mare parte pe antrenorul Clough. Putem simti dezamagirea din sufletul admiratorilor. A fost atat de bun, atat de veritabil si a cazut atat de repede dupa ce a trecut de partea cealalta. In Marea Britanie, este de ajuns sa mentionezi de “cele 44 de zile” (the 44 days) si toata lumea va sti ca te referi la scurta si decadenta sa prezenta in conducerea Leeds United.

Prezentarea jocului de fotbal ramane in plan secundar in Damned United. Prezinta cateva imagini de arhiva esentiale ce evoca atmosfera din timpul jocului. Multimea de fani exprima o singura emotie in unison, in loc de grupuri separate de indivizi cu inclinatii diferite. Fanii se lasa purtati de val asemanator japonezilor la festivalurile anuale inchinate zeilor.

Enigma lui Brian Clough a fascinat intotdeauna fanii britanici. The Damned United nu ofera o explicatie usoara, ci mai mult analizeaza misterele personalitatii sale.

Replica favorita:

CLOUGH: Rome wasn’t built in a day. But, back then, I wasn’t on the job!

Scena favorita

Intalnirea televizata cu adversarul sau.

Politist adjectiv – Justitia ramane oarba

Politist adjectiv continua in stilul initiat de Cristi Puiu, asa numita “revolutie realista”, in care sunt prezentate parti din viata personajelor exact asa cum sunt ele in realitate si folosind metode cat mai statice cu putinta.

Statica si monotona este si viata lui Cristi, politistul provincial, ce ancheteaza un caz simplu de consum de substante narcotice (hasis), filand tot timpul tinerii consumatori si intocmind rapoartele sale zilnice.

Dar viata, ca de obicei, ii pregateste lui Cristi o lectie usturatoare, pe care nu o va uita prea curand sau probabil niciodata. Filajul tinerilor dureaza prea mult si Cristi este presat de comandant (Vlad Ivanov din 432) sa ia o decizie: fie pregateste un flagrant pentru a-i prinde pe tineri fumand hasis, fie lasa pe altcineva sa o faca. In orice caz, flagrantul trebuie facut si cazul terminat.

Modalitatea prin care este filmat intreg filmul este simpla, fara dinamism, cu scene lungi in care nu se intampla nimic, ci doar urmarim personajul. Dar aceasta tehnica greoaie are un scop precis: sa ne faca sa ne atasam de Cristi. Permanent suntem langa el, la bine si la rau, martori la monotonia sa, la viata sa familiala, la procesele sale de constiinta. Sustinem aceleasi principii ca si el si suntem total dezarmati in scena finala, in care totul este dat peste cap de catre comandantul politiei.

Chiar daca in cantitati reduse, dialogul este excelent si plin de subintelesuri. Rar am intalnit dialog in care personalitatea unui personaj sa fie conturata in mai putin de trei replici. Personajele comunica atunci cand trebuie, numai cand este nevoie si tot timpul la subiect. Sunt multe schimburi de replici absolut savuroase, ironice sau comice. Dar discursul final, intre Cristi si comandantul politiei este cireasa de pe tort. In cele zece minute ale scenei, comandantul ii explica tanarului politist cine este, care este scopul sau si ce atitudine trebuie sa aiba ca reprezentant al legii. Comandantul preseaza acolo unde il doare mai mult pe Cristi: constiinta, legea morala si repercusiunile, dovedind clar si precis ca are dreptate si ca legea este asa cum este si trebuie respectata. Ii dovedeste ca ei nu sunt decat niste instrumente ale unei legi oarbe si nu au dreptul sa creada in schimbare, in viitor, ci doar sa indeplineasca ordinele asa cum sunt ele scrise.

In cateva minute, pe fata lui Cristi (Dragos Bucur) se vede transformarea: incepe sa tuseasca, se balbaie, ii transpira palmele. Stie in ce directie merge discutia si care va fi deznodamantul.

Politist adjectiv este un film impresionant prin simplitatea cu care prezinta faptele si franchetea cu care transmite mesajul. Un must-see pentru orice cinefil.

Replica favorita:

Comandant Anghelache: “Luati-i usor ca sunt copii.”

Scena favorita:

Tenisul de picior si legile sale.

District 9 – rolurile sunt inversate

Prin subiect, dar mai ales abordare, District 9 resusciteaza categoria de film alienata in ultimii ani de filme a caror punct forte erau efectele speciale. Si anume, genul science-fiction.

O introducere plina de secvente extrase si prelucrate din stiri TV, sau interviuri din documentare ne pune in fata unei circumstante inspaimantatoare. In anii ’80 o nava spatiala gigantica s-a oprit deasupra orasului Johannesburg. La bord erau un numar mare de creaturi infometate si dezorientate pe care oamenii le salveaza si le acomodeaza intr-o tabara de refugiati pe care o numesc District 9. In urmatorii 20 de ani acest cartier se dezvolta intr-un mic orasel (ca de altfel orice asezare dintr-o tara emergenta), un orasel plin de agitatie si energie cu “mica diferenta” ca in loc de oameni sunt niste creaturi inalte, subtiri, asemanatoare unor insecte. Desi exista dovezi clare ca sunt o specie superioara, acesti “refugiati” sunt tratati de catre localnici cu suspiciune, indiferenta si deseori ostilitate xenofobica.

In momentul cand corporatia M.N.U. (Multi-National United) preia administratia cartierului, decid sa-i relocheze pe refugiati si il insarcineaza pe Wikus Van Der Merwe cu conducerea operatiunii. Doar ca Wikus este cat se poate de nepotrivit pentru o misiune de asemenea anvergura, el fiind un simplu asistent de birou, firav si innocent, practic imposibil sa-si impuna autoritatea. Aceasta denota si umorul regizorului Neill Blomkamp, trimitand pe acest “soricel de birou” sa indeplineasca o misiune ce poate reprezenta redobandirea morala a umanitatii.

Prima parte a filmului se concentreaza pe aceasta situatie, aceasta dilema (“ce facem cu extraterestrii?”), iar a doua parte se bazeaza pe decizii si consecinte, experimentele si obiectivele secrete pe care le are corporatia M.N.U., in principal referindu-se la dezumanizarea societatii.

In esenta, filmul dezvaluie povestea unui individ, membru al unei comunitati sociale dominante ce devine constient si participa la injustitia fata de o specie care nu este neaparat sub-dezvoltata ci doar numeric inferioara. Chiar daca viziunea regizorului asupra lumii este una sumbra, mohorata, nu este una nihilista. Filmul sugereaza subtil ca, uneori, singura cale pentru a-ti dobandi umanitatea este mai intai sa devii complet inuman.

Replica favorita:

“The MNU is trying to move the aliens for humanitarian purposes, but the real purpose, just as it has been right from the beginning is weapons.

Scena favorite:

Laboratorul de experimente al cercetatorilor M.N.U.

Five Minutes of Heaven – o intalnire emotionala de gradul III

Five Minutes of Heaven ne face cunostinta cu doua personaje inedite cu care ne este greu sa empatizam.

In Irlanda anilor 1975 societatea era tulburata de conflicte violente ce pareau a provoca un razboi civil. De o parte IRA (Armata Republicana Irlandeza) tintea loialisti britanici, iar de cealalta parte Forta Voluntara din Ulster ce se razbuna pe catolici, considerandu-i militanti republicani.

Un astfel de voluntar este Alistar Little (Liam Neeson) care impreuna cu gasca sa pune la cale si executa asasinarea unui tanar catolic inocent, James Griffin. In seara crimei, fratele de 11 ani a victimei este martor la executie, moment ce il va marca profund si ii va pata viata cu un sentiment dureros de vinovatie.

30 de ani mai tarziu, cei doi - criminalul Alistar Little si Joe Griffin acum tata a doi copii – planuiesc sa se intalneasca in cadrul unui program de reconciliere, in fata camerelor de filmat. Criminalul a ispasit 12 ani de inchisoare, este acum mult mai cugetat, cu experienta de viata si un adevarat orator. Pe de alta parte Joe Griffin (jucat excelent de James Nesbitt) a trait o viata de calvar, cu mama sa invinuindu-l permanent pentru crima fratelui sau si o dorinta de razbunare ce i-a macinat sufletul atata timp.

Pe acest conflict se axeaza filmul si pregatirea intalnirii celor doi intinde nervii la maxim, in asa fel incat pana la momentul respectiv suntem emotional epuizati. Din punct de vedere psihic, cei doi sufera de aceeasi boala: vinovatia. Criminalul constientizeaza fapta si este torturat de gandul vinovatiei. Este pregatit pentru orice pedeapsa din partea familiei in schimbul ispasirii. Asemenea, Joe Griffin este sufocat de nevoia razbunarii dupa 30 de ani in care a trait ca un criminal in ochii mamei sale.

Distributia este pe masura, chiar daca destul de restransa. Liam Neeson este calm, calculat si rolul i se potriveste perfect, dar de data aceasta irlandezul James Nesbitt il surclaseaza. Mima fetei si pornirile nebunesti jucate atat de bine, balbaitul si privirea disperata, reactiile la tot ce aminteste de inamicul sau, incercarea de a fi normal, toate sunt redate cu acuratete si profesionalism.

De remarcat este si prezenta romancei Anamaria Marinca intr-un rol secundar simpatic, nesolicitant.

Regizat de un maestru al filmelor cu personalitati (Oliver Hirschbiegel a mai regizat si Downfall despre ultimele ore din viata lui Hitler) Five Minutes of Heaven se inspira din personaje reale si pune in scena elegant o lupta psihologica de amploare, manata de sentimentul urii si al rascumpararii sufletului.

Replica favorita:

JOE GRIFFIN: So, the man shot my brother three times in the head. The man is having the life of Riley. What should I do? Do I shake his hand… or do I kill him ?!

JOE GRIFFIN: Not kill him? My five minutes of Heaven? How would that not be good for me?

Scena favorite:

Monologul lui Alistar Little.

The Taking of Pelham 123

Cand vine vorba de Tony Scott, stii sigur la ce sa te astepti: actiune de calitate si nume mari. Titluri ca Domino, Déjà vu sau Man on Fire sunt exemple evidente.

Taking of Pelham 123 se incadreaza perfect in aceeasi categorie. Avem doua nume de referinta (Denzel Washington si John Travolta), roluri ce se potrivesc de minune, un subiect interesant prin natura lui si stilul visual excelent specific regizorului Scott, fac din aceasta pelicula una pe deplin admirabila.

Subiectul este aparent simplu: un vagon de metrou plin de pasageri luati ostateci de catre ingeniosul Stryder (John Travolta) si Walter Garber, dispatcher-ul metroului care este nevoit sa tina legatura cu el si sa negocieze in numele autoritatilor. Stryder pare sa ii placa de simplitatea lui Garber si dezvolta o relatie amicala, ceea ce il face pe infractor sa negocieze doar cu el. Totul pare simplu la suprafata, dar cand Stryder afla despre Garber ca este anchetat pentru coruptie, interactiunea dintre cei doi devine tot mai interesanta, iar miza se mareste permanent. Teroristul este un negociator puternic si pare ca nu are nimic de pierdut, iar Garber este cetateanul perfect, acuzat pe nedrept, cu frica de Dumnezeu, ceea ce face ca interactiunea dintre ei sa fie foarte incitanta.

Punctul forte al acestui film este insa spectacolul actoricesc. E ca si cum regizorul le-ar fi dat caracterizarile personajelor si replicile si i-a lasat in fata camerei sa improvizeze. Totul este pe cat de natural pe atat de credibil. Rautatea si ingeniozitatea lui Stryder e coplesitor transpusa “in scena” de John Travolta. Privirea sa de gheata parca trece prin ecran si nu dureaza mult ca sa supuna spectatorul vointei sale, ca un fel de hipnoza. Este imprevizibil si pare ca a planuit totul pana la ultimul detaliu.

Aici intervine Garber, care, prin pozitia sa, este ultimul om la care te poti gandi ca ar rezolva situatia. E un om simplu (o recunoaste), nu are planuri marete si nu vrea sa aiba nimic de-a face cu negocierea. Fortat de circumstante, el este nevoit sa-si dezvaluie din trecutul nefericit si sa-si infrunte propria frica. Interactiunea dintre cei doi devine ca o spovedanie si ambii recunosc multe greseli pe care le-au facut de-a lungul vietii.

De mentionat este si prezenta lui James Gandolfini (Tony Soprano) care il joaca cu verva pe primarul new-yorkez caruia nu-i mai pasa, deoarece nu mai candideaza pentru urmatorul mandat.

Replica favorita

Garber suna la 911 in timp ce il urmareste pe Stryder, virand in mare viteza prin traficul new-yorkez.

OPERATOR: 911, what’s your emergency?

GARBER:This is Walter Garber, MTA dispatcher…

OPERATOR: How do you spell that?

Scena favorita:

Discutia scurta cu negociatorul.

Gran Torino – tragedia diversitatii

Ca regizor, Clint Eastwood intotdeauna a abordat subiecte “grele”/cu greutate cand vine vorba de film. Productii ca Mystic River, Million Dollar Baby sau Changeling toate au surprins in mod placut si au dovedit ca batranul Clint nu e numai un mare actor, ci si un regizor iscusit, si un adevarat “om” al cinematografiei.

Nici Grand Torino nu e mai prejos. Nu este film de Oscar, dar cu siguranta merita vazut si studiat din punct de vedere al subiectului si a transpunerii pe ecran. Filmul este o placere de vizionat pentru ca regizorul reuseste sa prezinte simplu, un subiect destul de complicat, si anume conflictul dintre culturi diferite, cu un trecut plin de evenimente marcante si mentalitati diametral opuse.

Suburbia in care Walt Kowalski (Clint Eastwood) si-a petrecut jumatate din viata, este acum “cotropita” de alte nationalitati cum ar fi coreeni, mexicani, africano-americani s.a.m.d. Walt este un om “trecut prin viata”, veteran de razboi, conflict ce i-a alterat imaginea fata de alte natiuni in afara de a sa. Se simte acum atacat din toate partile si este mai reticent ca orcand, chiar si fata de tanarul preot al congregatiei care incearca sa-l ajute. Walt este mereu susceptibil, nu vrea sa aiba de-a face cu nimeni si inca nu-i vine sa creada cat de repede si in ce fel s-a schimbat lumea. Putinii sai prieteni sunt lafel de irascibili si au impresia ca sunt in inferioritate numerica. Dupa ce sotia sa trece in nefiinta, Walt intra in conflict cu familia de coreeni vecina, cand baiatul cel mai mic, intr-un test de maturitate, incearca sa-i fure “bijuteria” din garaj, un Ford Gran Torino.

Filmul este structurat ca la carte. Nu trec cinci minute si deja il cunoastem pe ranchiunosul Walt cu problemele si frustrarile sale. Urmeaza apoi prezentarea cartierului, a vecinilor si apoi aflam mai multe despre Walt. Totul decurge firesc, simplu si profund in acelasi timp, regizorul transmitand emotiile in mod clasic, prin imagini statice, dialog spinos/perspicace si joc actoricesc.

Un alt subiect pe care regizorul il abordeaza subtil este pierderea identitatii ca natiune. Toata lumea parca vrea sa obtina masina Ford Gran Torino de la el, inclusiv prietenul sau irlandez sau gasca de coreeni buni-de-nimic ce sta in spatele tuturor conflictelor din acest film. Walt nu se lasa convins si pastreaza masina in garaj, greoaie si stralucitoare, simbol al tariei sale de caracter si al rezistentei natiunii americane in fata imigrarilor masive in SUA din ultimele decenii.

Filmul nu straluceste cand vine vorba de ceilalti actori in afara de Clint Eastwood, care fie nu sunt profesionisti, fie nu prea isi dau silinta. Dar personalitatea lui Walt, alaturi de dialogurile si interactiunile interesante la care ia parte, te fac sa treci peste jocul scenic slabut.

Gran Torino isi merita titlul de film-cult si este chiar fascinant felul cum sunt abordate subiecte atat de complexe intr-un mod atat de simplu si clar.

Replica favorita

The Priest: “Do you have a problem with me, Mr.Kowalski?”

Walt Kowalski: “Well I think you’re an over-educated 27 year old virgin who likes to hold the hands of old ladies who are supersticious and promises them eternity!”

Scena favorita

Kowalski in vizita la bunul sau prieten, frizerul.