Sunday, 15 November 2009

State of Play – puterea presei

Chiar daca trecem cu vederea numele mari de pe afisul filmului, tot vom fi surprinsi de State of Play mai ales datorita subiectului pe care il abordeaza.

Cal McAffrey (Russel Crowe) este jurnalistul american clasic, intotdeauna fara chef, sarcastic, dar eficient si tenace. Este o legenda in redactia ziarului The Washington Globe deoarece stie sa “adulmece” subiectele de tiraj mare inca de inainte ca ele sa ajunga mari. Acest simt al sau il ajuta sa faca legatura intre doua crime de o importanta aparent nesemnificativa, dar care pateaza imaginea bunului sau prieten, congressman-ul Stephen Collins (Ben Affleck).

Congressman-ul este seful unei Comisii de Ancheta ce analizeaza cazul unei corporatii, PointCorp, ce contracteaza mercenari in Afganistan si Irak pentru a duce la bun sfarsit misiunile de eliberare americane. Doar ca ancheta vizeaza victimele colaterale ale acestor misiuni, victimele mercenarilor angajati de statul american. Cu asemenea subiect, procesul este permanent in atentia mass-media, iar cand colaboratoarea/amanta congressman-ului este ucisa, credibilitatea politicianului este zguduita din radacini.

Aici intervine McAffrey care impreuna cu partenera sa, Della (Rachel McAdams) descopera incet, dar sigur, detaliile unei conspiratii ce atenteaza la structurile militare ale natiunii americane.

Relatia profesionala dintre cei doi, McAffrey si Della, este cum nu se poate mai delicioasa. Reprezinta doua generatii de jurnalisti, McAffrey, clasic, ranchiunos, dezordonat, adept paper-print si Della, bloggerita tanara, isteata, cu laptop de ultima generatie si tot timpul speculand detaliile picante din vietile personalitatilor. Interactiunea dintre ei este geniala, plina de verva si stil.

Un alt personaj remarcabil este editoarea-sef Cameron Lynne (Hellen Mirren) care la randul ei se confrunta cu o problema spinoasa: noii actionari ai ziarului nu tin cont de calitatea informatiei, de demnitatea articolelor, ci conteaza doar vanzarile. Ea trebuie sa-si adapteze strategia si sa-si “pistoneze”/preseze reporterii sa fie mai eficienti si sa gaseasca subiecte care sa se vanda.

Subiectul, personajele, dar si incursiunea in life-style-ul redactiei unui ziar renumit aseaza pelicula intr-o categorie aparte, cea a filmelor bune. State of Play este un film cu atitudine.

Replica favorita

MCAFFREY: Are you trying to make me part of the story?

DELLA: No I’m trying to get a little “context”

MCAFFREY: “Context” - read “dirt” ?

Scena favorita

Interviul cu PR agent.

Friday, 13 November 2009

Movie Scripts vs. Books

More often I tend to think that movie scripts win the battle against books. Today, the speed of the life we’re living is far higher than was our grand-parents or grand-grand parents. Those who find more than two hours a day for themselves are plain lucky.

Nowdays, movies scripts are available to read online and some in electronic format (can buy it on Amazon). For those who don’t know what a movie script is here’s a definition: a screenplay or script is a written work especially for a film or television program. Meaning that a script tells you what happens in a movie scene by scene.

In our minds, words are represented by images. If I say “horse”, the image of a horse pops up in our minds, with shape, color and sizes left to the imagination of each of us. That’s why a book is always gonna be greater than a movie. Because, as we read it, we imagine everything the words on paper indicate us while a movie shows us the images that somebody else’s imagination created for us. But books are long and someone who tries to make the best of his free hour-a-day can very easily be disappointed (think about The Lord of the Rings or The Godfather, it takes a while until excitement happens).

This is where the movie script steps up. Even though the language can sometimes be a little technical, it is easy to learn and once you know it, it will work for you. Besides that, a script does exactly what a book does. Each scene contains a short and concise description of the setting where the action takes place and the dialogue. And lets the reader imagine the rest. Skillful script-writers know how to make the description (of the setting or the action) easy and often delightful to read, making the script what professionals call “a page-turner”. Also you’re never discouraged by the size of a movie-script as it is a standard 90 to 120 pages which can be easily read in about an hour or so. So scene by scene, a movie script spurs the imagination of the reader, just like a book does, the difference being that the climax moments come quicker than in books and time is essential in our everyday lives.

Of course, I’m talking about reading a script before seeing the movie, because most of the times, the movie sets your mind to the approach that the director had for the movie (can you think of anyone else playing Don Corleone or Aragorn or Gandalf? Even if there is someone better than Peter Jackson’s choice of actors out there, reading the book or script will have these actors images in mind). It’s scientifically proved that the mind tends to follow a precedent if it is aware of it. But if you read it before seeing a movie, your mind is free to decide how everything looks and sometimes you won’t even want to see the movie since it will ruin the nice little picture in your head that you created.

The Academy of Motion Pictures Arts and Sciences noticed that and has a special category for Original Writing since 1927. Pick a winner from their list and find the script online, read it, and see how your mind pictures the movie before seeing it. It’s the same process as reading a book, the mind does the same thing, only that things happen faster as you go through it.

I don’t think movie-scripts are a substituent for books, but in time I believe it’ll be a great alternative.

RocknRolla – englezesc, prin definitie

RocknRolla este ultima creatie a regizorului-scenarist Guy Ritchie, care, dupa doua esecuri notabile (Swept Away si Revolver) se intoarce la stilul sau favorit si cel mai aclamat: umorul negru al mafiotilor britanici de la orice nivel ierarhic.

Povestea pare a fi simpla, la prima vedere, dar toti fanii Guy Ritchie stiu ca nimic nu e ceea ce pare in filmele sale. Pe scurt, un cap mafiot londonez (Tom Wilkinson) se pregateste sa incheie o afacere foarte profitabila cu un afacerist rus, doar ca se impiedica in cateva detalii aparent insignifiante, cum ar fi disparitia tabloului norocos al rusului si jafurile constante pe care acesta trebuie sa le suporte. Cu participatia unei gasti de escroci de mana a treia (Gerard Butler, Idris Elba si Tom Hardy) lucrurile se complica si mai mult, si fiecare parte apeleaza la metodele specific ne-ortodoxe pentru a gasi tabloul. Unde mai pui ca nici rusul nu e un simplu afacerist si e clar ca lucrurile nu sunt asa de simple cum par.

Fara indoiala, regizorul englez stie excelent sa creeze personaje. Fiecare dintre ele, fara exceptie, este unic, bine definit si cu personalitate. Fiecare are o poveste de spus, are un anumit stil si o argumentare pe masura. Nimic nu este relativ la personajele sale. Sunt puternice, credibile si memorabile. De la nume si pana la faptele oribile pe care le comit, personajele lui Guy Ritchie sunt atent elaborate, “inzestrate” cu tot felul de vicii si slabiciuni si puse in fata unor situatii contrare tuturor conceptiilor pe care ei le sustin cu atata verva.

Iar cand interactioneaza, nu exista moment in care sa nu rosteasca ceva memorabil, inteligent si mai ales sarcastic. Dialogurile in RocknRolla sunt geniale, lafel ca si cei ce le transpun cu atata nonsalanta pe ecran. Intr-adevar, si accentul englezesc face diferenta, dar cand personalitatile unice isi dezvaluie secretele (drogatul care filosofeaza, si o face bine) sau durii isi “dau arama pe fata” (afaceristul rus incearca sa fie romantic) toate acestea in situatii criza, esti martor unor momente de umor veritabil.

Actorii isi joaca rolul cu profesionalism, avand in vedere ca sunt alesi numai din scoala britanica de film, una din cele mai respectabile si totodata productiva din lume. Din numarul mare de actori principali, este de remarcat Tom Wilkinson (nominalizat la Oscar pentru rolul din Michael Clayton) acarui maiestrie se dovedeste inca odata, avand multa libertate pe ecran, precum si momente remarcabile de improvizatie.

Si stilul de redare a imaginii este specific englezesc. Luand in calcul si subiectul stufos, cu multe personaje, intorsaturi de situatii si conflicte, scenele sunt concise, cu un scop precis, si montate in asa fel incat sa serveasca claritatii subiectului. Uneori, imaginile se desfasoara ca un sketch, alternand cu momente de fast/slow-motion, o formula ce functioneaza si nu este folosita abuziv in cazul de fata.

RocknRolla nu este Snatch (filmul de referinta a lui Guy Ritchie) si duce lipsa de momente dramatice. Dar asa ii sta cel mai bine si va fi o delectare pentru oricine decide sa-l vizioneze

Replica favorita

Lenny Cole: “There’s no school like old school and I’m the f...king Head-Master! That’s why they came to me!”

Russian bodyguard: “Do you think you should have lend him the painting?”

Uri: “It makes the peasant feel royal! Don’t spoil it. We need him!”

Scena favorita

Partida de palmuit

Blindness – o incizie in normele sociale

In filmul Blindness este imaginata o situatie pe cat de ciudata pe atat de interesanta. Ce s-ar intampla daca lumea ar fi lovita de o molima ce duce la orbire? In primul rand, ar fi haos, dar ar mai putea fi omul lafel de adaptabil in crearea unei societati care sa functioneze?

Filmul este noir, apocaliptic, dar prezinta niste situatii interesante. Boala “orbirii albe” cum este denumita in film este foarte contagioasa si nu i se explica provenienta. Ci, mai curand, cum se raspandeste si reactiile societatii in fata unei molime de nestapanit. Pentru ca mintile luminoase nu reusesc sa gaseasca nici cauza si nici leacul bolii, conducatorii societatii hotarasca sa “interneze” toti bolnavii intr-un spital, imprejmuit cu ziduri si gard electric si pazit de soldati. Toti cei ce incearca sa iasa sunt impuscati pe loc. Doar ca printre cei bolnavi este si sotia unui doctor care nu este afectata de virus. Ea hotaraste sa ramana cu sotul ei si sa aiba grija de el, dar sfarseste prin a avea grija de toti ceilalti. Incet, spitalul se umple si apar problemele de organizare. Mancarea este trimisa din exterior si este tot mai putina. Incercarea democratica a doctorului de a organiza lumea din spital pe categorii esueaza in momentul cand unul dintre cei orbi ridica o arma si ameninta ca va incepe sa traga la intamplare daca i se opune rezistenta.

Si asa se naste anarhia. Anarhie ce provoaca haos, acte de cruzime, degradare umana si duce, inevitabil, la autodistrugere. Interesanta este situatia sotiei doctorului (Julianne Moore) care din simpla sotie iubitoare devine aproape ca un sfant printre cei orbi. Ea continua sa se prefaca cum ca ar fi oarba, dar este tot timpul acolo unde este nevoie de ea. Situatia este profund marcanta, nu doar pentru personaj, ci si pentru spectator, deoarece circumstantele nefaste in care se regasesc oamenii, chiar ii forteaza sa comita acte inumane.

Instinctele de supravietuire primeaza si demnitatea este calcata in picioare cand “regele salonului 3” (cel ce detine arma si care controleaza proviziile) stabileste o modalitate unica de a comercializa mancarea: fiecare salon de bolnavi trebuie sa plateasca “in natura” daca doreste sa primeasca hrana. Se porneste un razboi, un razboi dur al orbilor, plin de sarcasm, si totul se naruie ca un castel de nisip.

Trecand peste atrocitatile redate subtil de regizor, filmul este interesant datorita analizei asupra omului pus intr-o situatie limita, greu de imaginat, dar cu consecinte teribile.

Dupa o nuvela de Jose Saramago, scriitor portughez laureat al premiului Nobel pentru literatura si regizat de Fernando Meirelles, regizorul unor filme de referinta ca City of God si The Constant Gardener, Blindness surprinde atat prin aspectul de film-noir grotesc, cat si prin intrebarile pe care le adreseaza tacit despre natura umana.

Replica favorita

Narrator: Weeks past, and with time the city was bored back to work oblivious to the evidence all around them that the disease was immune to birocracy.

Scena favorita

Noua imagine a orasului.

Thursday, 12 November 2009

Antichrist – o viziune aparte

Prin filmul Antichrist, danezul Lars von Trier, proaspat revenit dintr-o profunda depresie, dovedeste lumii ca cinema-ul nu are limite si ca liberul arbitru nu poate fi obstructionat. Iar daca aceasta manifestare este oripilanta, ostentativa sau chiar marcanta, ramane ca publicul sa decida.

Subiectul seamana cu cel al unui film horror: in timp ce parintii fac dragoste, copilul lor de cativa anisori se ridica din pat si sare pe geam atras de imaginea ispititoare a iernii, cazand in gol cateva etaje. Tragedia o “arunca” pe mama intr-o nebunie incurabila, acuzandu-se de moartea fiului. El, tatal, este psiholog si incearca sa o vindece retragandu-se la cabana din padurea Eden, unde o va forta sa isi infrunte proprii monstri.

Bineinteles, tratamentul nu functioneaza, iar femeia devine ceva rar intalnit in cinematorgrafia internationala. Cercetarile pe care ea le face despre gynocid-ul din evul mediu (uciderea sistematica a femeilor, sprijinita de stat, datorita pozitiei sociale pe care le ocupa – cum ar fi vrajitoare, vaduve, adultere etc.) ii schimba parerea despre rolul femeii. In loc sa abordeze gynocid-ul obiectiv, ea se implica subiectiv si crede ca femeia este o forta malefica, un produs al raului si isi indeplineste rolul cu succes.

Absolut fiecare scena a filmului contine referiri la simboluri religioase (tanara mama ce o reprezinta pe Eva, barbatul pe Adam, padurea simbolizeaza Iadul, podul, granita dintre ratiune si haos etc.), iar multi l-au blamat pe regizor ca a depasit orice limita, de la cea a bunului simt pana la incalcarea ultimei bariere a intimitatii. Intr-adevar filmul contine scene cel putin deranjante, insuportabile, ce inspira publicului acea nesiguranta, in care nu stii la ce vei fi supus in continuare.

Subiectul este mult prea complex, dar filmul exceleaza pe partea vizuala si tehnica. Imaginile sunt inspaimantator de gratioase, conturate minutios si in concordanta cu muzica. Sunetele, cadrele, miscarile sunt alese perfect, scenele acaparante si atmosfera aproape mistica. Cu toate aceste realizari tehnice, scenele de violenta vor avea un impact neprevazut.

Pentru unii Antichrist poate fi oripilant, repulsiv, macabru, pentru altii pur si simplu tortura, iar pentru altii o opera de arta. Ingeniozitatea (sau teribilismul) regizorului sunt doar ale regizorului care nu face altceva decat sa-si exprime vizual propria parere. Nu este o forma de entertainment, este doar produsul brut al unei minti bolnave.

Replica favorita

SHE: “Nature is Satan’s church.”

Scena favorita

Prologul.

Saturday, 27 June 2009

Transformers 2 – galagios dar funny


Fata de primul Transformers, sequel-ul exceleaza in efecte speciale de tot felul, si implicit, actiune in cantitati generoase. Cred ca mai mult de 50% din durata filmului (2 ore si 20 min) sunt explozii lupte si orice se incadreaza in categoria spectaculos. Mi-era dor de un film de actiune dar acesta mi-a satisfacut pofta pentru tot anul.

La subiect e cat se poate de simplu: robotii buni vs. robotii rai care vor sa distruga lumea. Personajele sunt amuzante si cele vechi, dar si cateva noi care dau aerul acela relaxat specific unui blockbuster de vara. Shia Leboeuf si Megan Fox se potrivesc cu rolurile respective si alearga mai tot timpul.

Cu un asemenea buget (aprox.150 mil $) regizorul Michael Bay si-a putut permite sa seteze un adevarat razboi intre cele doua tabere, razboi care implica si armata americana in toata splendoarea ei. E vorba de confruntarea finala care e filmata specific regizorului Bay (incoronat regizorul filmelor de actiune la Hollywood) cu multe scene low-motion, explozii si situatii limita. O scena care taie rasuflarea nu o singura data.

Interesant de observat ca toate masinariile care se arata in film, toti robotii, sunt masini americane si japoneze. Multe dintre masinile din serialul original erau de fabricatie europeana si japoneza (Lamborghini, Ferrari, Honda, Suzuki etc), dar acum cele europene au fost inlocuite de marci americane. Incearca oare filmul sa dea un boost vanzarilor de masini americane? Vom vedea...

Cateva lucruri amuzante despre productia filmului pe site-ul http://www.imdb.com/title/tt1055369/trivia

Il y a longtemps que je t’aime – dreptul la viata

Filmul frantuzesc Il y a longtemps que je t’aime este profund, tragic, si prezinta o situatie pe care iti doresti sa nu fie posibila, sa nu se intample, dar care este totusi atat de plauzibila.

Dupa 15 ani de inchisoare, Juliette (Kristin Scott Thomas) revine, impotriva vointei sale, in custodia surorii mai mici, acum casatorita si cu doi copii. Este o lume total noua pentru Juliette, precum si un personaj cu totul ciudat pentru membrii familiei. Este greu pentru ea sa se adapteze, dar o face incet si cu o reticenta aproape exasperanta si permanent umbrita de trecutul nefast care inca o urmareste indeaproape. Depune un efort emotional aproape inuman pentru a se integra din nou in familie, in societate, in grupul de prieteni fara sa dezvaluie motivul pentru care a pierdut 15 ani din viata in inchisoare.

In interiorul familiei lui Lea (sora sa, interpretata de Elsa Zylberstein) ritmul se schimba. Copii o accepta pe Juliette, dar nu fara sa stie totul despre ea, iar tatal lor este cam reticent, avand in vedere faptul ca ea a fost condamnata pentru ca si-a ucis fiul de 6 ani. Pe de alta parte, sora Lea a fost fortata de catre parinti sa o uite definitiv pe Juliette in momentul cand aceasta a fost condamnata, chiar daca cele doua se intelegeau de minune. Totul este dat peste cap, dar forta psihica a celor doua eroine depaseste orice moment.

Nimic nu te face sa o iubesti pe Juliette, mai ales dupa ce aflam motivul “sederii” in inchisoare, dar acest truc cinematografic specific frantuzesc, functioneaza perfect. Mare parte din film te ademeneste sa o judeci pe Juliette, chiar sa o dispretuiesti, crezand ca nimic nu poate fi mai oribil decat fapta ei si ca nici o pedeapsa nu este indeajuns pentru ce a facut.

Dar adevaratul motiv nu il stie decat ea, Juliette, si cand este dezvaluit, va schimba radical orice prejudecata si orice stare de spirit.

Il y a longtemps que je t’aime este un film cu o prezenta simpla, parca filmat de un membru al familiei, veridic si emotional. Premiat pe buna dreptate la multe festivaluri internationale de film, este de admirat franchetea cu care pelicula expune situatia, precum si prestanta actorilor absolut impecabila.

Replica favorita

Juliette e in perioada de proba ca secretara la un spital.

Directorul Spitalului: “E un serviciu. O echipa. Ne asteptam sa se formeze o unitate, un spirit de echipa. Cativa dintre colegi s-au plans ca sunteti rece, distanta. Nu vorbiti cu nimeni niciodata. Faceti un efort, fiti mai putin inchisa in dumneavoastra... Inteleg ca nu e...

Juliette: Ce intelegeti ?

Scena favorita

Cele doua surori canta la pian melodia “Il y a longtemps que je t’aime” cum o faceau in copilarie.