The Taking of Pelham 123

Cand vine vorba de Tony Scott, stii sigur la ce sa te astepti: actiune de calitate si nume mari. Titluri ca Domino, Déjà vu sau Man on Fire sunt exemple evidente.

Taking of Pelham 123 se incadreaza perfect in aceeasi categorie. Avem doua nume de referinta (Denzel Washington si John Travolta), roluri ce se potrivesc de minune, un subiect interesant prin natura lui si stilul visual excelent specific regizorului Scott, fac din aceasta pelicula una pe deplin admirabila.

Subiectul este aparent simplu: un vagon de metrou plin de pasageri luati ostateci de catre ingeniosul Stryder (John Travolta) si Walter Garber, dispatcher-ul metroului care este nevoit sa tina legatura cu el si sa negocieze in numele autoritatilor. Stryder pare sa ii placa de simplitatea lui Garber si dezvolta o relatie amicala, ceea ce il face pe infractor sa negocieze doar cu el. Totul pare simplu la suprafata, dar cand Stryder afla despre Garber ca este anchetat pentru coruptie, interactiunea dintre cei doi devine tot mai interesanta, iar miza se mareste permanent. Teroristul este un negociator puternic si pare ca nu are nimic de pierdut, iar Garber este cetateanul perfect, acuzat pe nedrept, cu frica de Dumnezeu, ceea ce face ca interactiunea dintre ei sa fie foarte incitanta.

Punctul forte al acestui film este insa spectacolul actoricesc. E ca si cum regizorul le-ar fi dat caracterizarile personajelor si replicile si i-a lasat in fata camerei sa improvizeze. Totul este pe cat de natural pe atat de credibil. Rautatea si ingeniozitatea lui Stryder e coplesitor transpusa “in scena” de John Travolta. Privirea sa de gheata parca trece prin ecran si nu dureaza mult ca sa supuna spectatorul vointei sale, ca un fel de hipnoza. Este imprevizibil si pare ca a planuit totul pana la ultimul detaliu.

Aici intervine Garber, care, prin pozitia sa, este ultimul om la care te poti gandi ca ar rezolva situatia. E un om simplu (o recunoaste), nu are planuri marete si nu vrea sa aiba nimic de-a face cu negocierea. Fortat de circumstante, el este nevoit sa-si dezvaluie din trecutul nefericit si sa-si infrunte propria frica. Interactiunea dintre cei doi devine ca o spovedanie si ambii recunosc multe greseli pe care le-au facut de-a lungul vietii.

De mentionat este si prezenta lui James Gandolfini (Tony Soprano) care il joaca cu verva pe primarul new-yorkez caruia nu-i mai pasa, deoarece nu mai candideaza pentru urmatorul mandat.

Replica favorita

Garber suna la 911 in timp ce il urmareste pe Stryder, virand in mare viteza prin traficul new-yorkez.

OPERATOR: 911, what’s your emergency?

GARBER:This is Walter Garber, MTA dispatcher…

OPERATOR: How do you spell that?

Scena favorita:

Discutia scurta cu negociatorul.

Gran Torino – tragedia diversitatii

Ca regizor, Clint Eastwood intotdeauna a abordat subiecte “grele”/cu greutate cand vine vorba de film. Productii ca Mystic River, Million Dollar Baby sau Changeling toate au surprins in mod placut si au dovedit ca batranul Clint nu e numai un mare actor, ci si un regizor iscusit, si un adevarat “om” al cinematografiei.

Nici Grand Torino nu e mai prejos. Nu este film de Oscar, dar cu siguranta merita vazut si studiat din punct de vedere al subiectului si a transpunerii pe ecran. Filmul este o placere de vizionat pentru ca regizorul reuseste sa prezinte simplu, un subiect destul de complicat, si anume conflictul dintre culturi diferite, cu un trecut plin de evenimente marcante si mentalitati diametral opuse.

Suburbia in care Walt Kowalski (Clint Eastwood) si-a petrecut jumatate din viata, este acum “cotropita” de alte nationalitati cum ar fi coreeni, mexicani, africano-americani s.a.m.d. Walt este un om “trecut prin viata”, veteran de razboi, conflict ce i-a alterat imaginea fata de alte natiuni in afara de a sa. Se simte acum atacat din toate partile si este mai reticent ca orcand, chiar si fata de tanarul preot al congregatiei care incearca sa-l ajute. Walt este mereu susceptibil, nu vrea sa aiba de-a face cu nimeni si inca nu-i vine sa creada cat de repede si in ce fel s-a schimbat lumea. Putinii sai prieteni sunt lafel de irascibili si au impresia ca sunt in inferioritate numerica. Dupa ce sotia sa trece in nefiinta, Walt intra in conflict cu familia de coreeni vecina, cand baiatul cel mai mic, intr-un test de maturitate, incearca sa-i fure “bijuteria” din garaj, un Ford Gran Torino.

Filmul este structurat ca la carte. Nu trec cinci minute si deja il cunoastem pe ranchiunosul Walt cu problemele si frustrarile sale. Urmeaza apoi prezentarea cartierului, a vecinilor si apoi aflam mai multe despre Walt. Totul decurge firesc, simplu si profund in acelasi timp, regizorul transmitand emotiile in mod clasic, prin imagini statice, dialog spinos/perspicace si joc actoricesc.

Un alt subiect pe care regizorul il abordeaza subtil este pierderea identitatii ca natiune. Toata lumea parca vrea sa obtina masina Ford Gran Torino de la el, inclusiv prietenul sau irlandez sau gasca de coreeni buni-de-nimic ce sta in spatele tuturor conflictelor din acest film. Walt nu se lasa convins si pastreaza masina in garaj, greoaie si stralucitoare, simbol al tariei sale de caracter si al rezistentei natiunii americane in fata imigrarilor masive in SUA din ultimele decenii.

Filmul nu straluceste cand vine vorba de ceilalti actori in afara de Clint Eastwood, care fie nu sunt profesionisti, fie nu prea isi dau silinta. Dar personalitatea lui Walt, alaturi de dialogurile si interactiunile interesante la care ia parte, te fac sa treci peste jocul scenic slabut.

Gran Torino isi merita titlul de film-cult si este chiar fascinant felul cum sunt abordate subiecte atat de complexe intr-un mod atat de simplu si clar.

Replica favorita

The Priest: “Do you have a problem with me, Mr.Kowalski?”

Walt Kowalski: “Well I think you’re an over-educated 27 year old virgin who likes to hold the hands of old ladies who are supersticious and promises them eternity!”

Scena favorita

Kowalski in vizita la bunul sau prieten, frizerul.

State of Play – puterea presei

Chiar daca trecem cu vederea numele mari de pe afisul filmului, tot vom fi surprinsi de State of Play mai ales datorita subiectului pe care il abordeaza.

Cal McAffrey (Russel Crowe) este jurnalistul american clasic, intotdeauna fara chef, sarcastic, dar eficient si tenace. Este o legenda in redactia ziarului The Washington Globe deoarece stie sa “adulmece” subiectele de tiraj mare inca de inainte ca ele sa ajunga mari. Acest simt al sau il ajuta sa faca legatura intre doua crime de o importanta aparent nesemnificativa, dar care pateaza imaginea bunului sau prieten, congressman-ul Stephen Collins (Ben Affleck).

Congressman-ul este seful unei Comisii de Ancheta ce analizeaza cazul unei corporatii, PointCorp, ce contracteaza mercenari in Afganistan si Irak pentru a duce la bun sfarsit misiunile de eliberare americane. Doar ca ancheta vizeaza victimele colaterale ale acestor misiuni, victimele mercenarilor angajati de statul american. Cu asemenea subiect, procesul este permanent in atentia mass-media, iar cand colaboratoarea/amanta congressman-ului este ucisa, credibilitatea politicianului este zguduita din radacini.

Aici intervine McAffrey care impreuna cu partenera sa, Della (Rachel McAdams) descopera incet, dar sigur, detaliile unei conspiratii ce atenteaza la structurile militare ale natiunii americane.

Relatia profesionala dintre cei doi, McAffrey si Della, este cum nu se poate mai delicioasa. Reprezinta doua generatii de jurnalisti, McAffrey, clasic, ranchiunos, dezordonat, adept paper-print si Della, bloggerita tanara, isteata, cu laptop de ultima generatie si tot timpul speculand detaliile picante din vietile personalitatilor. Interactiunea dintre ei este geniala, plina de verva si stil.

Un alt personaj remarcabil este editoarea-sef Cameron Lynne (Hellen Mirren) care la randul ei se confrunta cu o problema spinoasa: noii actionari ai ziarului nu tin cont de calitatea informatiei, de demnitatea articolelor, ci conteaza doar vanzarile. Ea trebuie sa-si adapteze strategia si sa-si “pistoneze”/preseze reporterii sa fie mai eficienti si sa gaseasca subiecte care sa se vanda.

Subiectul, personajele, dar si incursiunea in life-style-ul redactiei unui ziar renumit aseaza pelicula intr-o categorie aparte, cea a filmelor bune. State of Play este un film cu atitudine.

Replica favorita

MCAFFREY: Are you trying to make me part of the story?

DELLA: No I’m trying to get a little “context”

MCAFFREY: “Context” - read “dirt” ?

Scena favorita

Interviul cu PR agent.

Movie Scripts vs. Books

More often I tend to think that movie scripts win the battle against books. Today, the speed of the life we’re living is far higher than was our grand-parents or grand-grand parents. Those who find more than two hours a day for themselves are plain lucky.

Nowdays, movies scripts are available to read online and some in electronic format (can buy it on Amazon). For those who don’t know what a movie script is here’s a definition: a screenplay or script is a written work especially for a film or television program. Meaning that a script tells you what happens in a movie scene by scene.

In our minds, words are represented by images. If I say “horse”, the image of a horse pops up in our minds, with shape, color and sizes left to the imagination of each of us. That’s why a book is always gonna be greater than a movie. Because, as we read it, we imagine everything the words on paper indicate us while a movie shows us the images that somebody else’s imagination created for us. But books are long and someone who tries to make the best of his free hour-a-day can very easily be disappointed (think about The Lord of the Rings or The Godfather, it takes a while until excitement happens).

This is where the movie script steps up. Even though the language can sometimes be a little technical, it is easy to learn and once you know it, it will work for you. Besides that, a script does exactly what a book does. Each scene contains a short and concise description of the setting where the action takes place and the dialogue. And lets the reader imagine the rest. Skillful script-writers know how to make the description (of the setting or the action) easy and often delightful to read, making the script what professionals call “a page-turner”. Also you’re never discouraged by the size of a movie-script as it is a standard 90 to 120 pages which can be easily read in about an hour or so. So scene by scene, a movie script spurs the imagination of the reader, just like a book does, the difference being that the climax moments come quicker than in books and time is essential in our everyday lives.

Of course, I’m talking about reading a script before seeing the movie, because most of the times, the movie sets your mind to the approach that the director had for the movie (can you think of anyone else playing Don Corleone or Aragorn or Gandalf? Even if there is someone better than Peter Jackson’s choice of actors out there, reading the book or script will have these actors images in mind). It’s scientifically proved that the mind tends to follow a precedent if it is aware of it. But if you read it before seeing a movie, your mind is free to decide how everything looks and sometimes you won’t even want to see the movie since it will ruin the nice little picture in your head that you created.

The Academy of Motion Pictures Arts and Sciences noticed that and has a special category for Original Writing since 1927. Pick a winner from their list and find the script online, read it, and see how your mind pictures the movie before seeing it. It’s the same process as reading a book, the mind does the same thing, only that things happen faster as you go through it.

I don’t think movie-scripts are a substituent for books, but in time I believe it’ll be a great alternative.

RocknRolla – englezesc, prin definitie

RocknRolla este ultima creatie a regizorului-scenarist Guy Ritchie, care, dupa doua esecuri notabile (Swept Away si Revolver) se intoarce la stilul sau favorit si cel mai aclamat: umorul negru al mafiotilor britanici de la orice nivel ierarhic.

Povestea pare a fi simpla, la prima vedere, dar toti fanii Guy Ritchie stiu ca nimic nu e ceea ce pare in filmele sale. Pe scurt, un cap mafiot londonez (Tom Wilkinson) se pregateste sa incheie o afacere foarte profitabila cu un afacerist rus, doar ca se impiedica in cateva detalii aparent insignifiante, cum ar fi disparitia tabloului norocos al rusului si jafurile constante pe care acesta trebuie sa le suporte. Cu participatia unei gasti de escroci de mana a treia (Gerard Butler, Idris Elba si Tom Hardy) lucrurile se complica si mai mult, si fiecare parte apeleaza la metodele specific ne-ortodoxe pentru a gasi tabloul. Unde mai pui ca nici rusul nu e un simplu afacerist si e clar ca lucrurile nu sunt asa de simple cum par.

Fara indoiala, regizorul englez stie excelent sa creeze personaje. Fiecare dintre ele, fara exceptie, este unic, bine definit si cu personalitate. Fiecare are o poveste de spus, are un anumit stil si o argumentare pe masura. Nimic nu este relativ la personajele sale. Sunt puternice, credibile si memorabile. De la nume si pana la faptele oribile pe care le comit, personajele lui Guy Ritchie sunt atent elaborate, “inzestrate” cu tot felul de vicii si slabiciuni si puse in fata unor situatii contrare tuturor conceptiilor pe care ei le sustin cu atata verva.

Iar cand interactioneaza, nu exista moment in care sa nu rosteasca ceva memorabil, inteligent si mai ales sarcastic. Dialogurile in RocknRolla sunt geniale, lafel ca si cei ce le transpun cu atata nonsalanta pe ecran. Intr-adevar, si accentul englezesc face diferenta, dar cand personalitatile unice isi dezvaluie secretele (drogatul care filosofeaza, si o face bine) sau durii isi “dau arama pe fata” (afaceristul rus incearca sa fie romantic) toate acestea in situatii criza, esti martor unor momente de umor veritabil.

Actorii isi joaca rolul cu profesionalism, avand in vedere ca sunt alesi numai din scoala britanica de film, una din cele mai respectabile si totodata productiva din lume. Din numarul mare de actori principali, este de remarcat Tom Wilkinson (nominalizat la Oscar pentru rolul din Michael Clayton) acarui maiestrie se dovedeste inca odata, avand multa libertate pe ecran, precum si momente remarcabile de improvizatie.

Si stilul de redare a imaginii este specific englezesc. Luand in calcul si subiectul stufos, cu multe personaje, intorsaturi de situatii si conflicte, scenele sunt concise, cu un scop precis, si montate in asa fel incat sa serveasca claritatii subiectului. Uneori, imaginile se desfasoara ca un sketch, alternand cu momente de fast/slow-motion, o formula ce functioneaza si nu este folosita abuziv in cazul de fata.

RocknRolla nu este Snatch (filmul de referinta a lui Guy Ritchie) si duce lipsa de momente dramatice. Dar asa ii sta cel mai bine si va fi o delectare pentru oricine decide sa-l vizioneze

Replica favorita

Lenny Cole: “There’s no school like old school and I’m the f...king Head-Master! That’s why they came to me!”

Russian bodyguard: “Do you think you should have lend him the painting?”

Uri: “It makes the peasant feel royal! Don’t spoil it. We need him!”

Scena favorita

Partida de palmuit

Blindness – o incizie in normele sociale

In filmul Blindness este imaginata o situatie pe cat de ciudata pe atat de interesanta. Ce s-ar intampla daca lumea ar fi lovita de o molima ce duce la orbire? In primul rand, ar fi haos, dar ar mai putea fi omul lafel de adaptabil in crearea unei societati care sa functioneze?

Filmul este noir, apocaliptic, dar prezinta niste situatii interesante. Boala “orbirii albe” cum este denumita in film este foarte contagioasa si nu i se explica provenienta. Ci, mai curand, cum se raspandeste si reactiile societatii in fata unei molime de nestapanit. Pentru ca mintile luminoase nu reusesc sa gaseasca nici cauza si nici leacul bolii, conducatorii societatii hotarasca sa “interneze” toti bolnavii intr-un spital, imprejmuit cu ziduri si gard electric si pazit de soldati. Toti cei ce incearca sa iasa sunt impuscati pe loc. Doar ca printre cei bolnavi este si sotia unui doctor care nu este afectata de virus. Ea hotaraste sa ramana cu sotul ei si sa aiba grija de el, dar sfarseste prin a avea grija de toti ceilalti. Incet, spitalul se umple si apar problemele de organizare. Mancarea este trimisa din exterior si este tot mai putina. Incercarea democratica a doctorului de a organiza lumea din spital pe categorii esueaza in momentul cand unul dintre cei orbi ridica o arma si ameninta ca va incepe sa traga la intamplare daca i se opune rezistenta.

Si asa se naste anarhia. Anarhie ce provoaca haos, acte de cruzime, degradare umana si duce, inevitabil, la autodistrugere. Interesanta este situatia sotiei doctorului (Julianne Moore) care din simpla sotie iubitoare devine aproape ca un sfant printre cei orbi. Ea continua sa se prefaca cum ca ar fi oarba, dar este tot timpul acolo unde este nevoie de ea. Situatia este profund marcanta, nu doar pentru personaj, ci si pentru spectator, deoarece circumstantele nefaste in care se regasesc oamenii, chiar ii forteaza sa comita acte inumane.

Instinctele de supravietuire primeaza si demnitatea este calcata in picioare cand “regele salonului 3” (cel ce detine arma si care controleaza proviziile) stabileste o modalitate unica de a comercializa mancarea: fiecare salon de bolnavi trebuie sa plateasca “in natura” daca doreste sa primeasca hrana. Se porneste un razboi, un razboi dur al orbilor, plin de sarcasm, si totul se naruie ca un castel de nisip.

Trecand peste atrocitatile redate subtil de regizor, filmul este interesant datorita analizei asupra omului pus intr-o situatie limita, greu de imaginat, dar cu consecinte teribile.

Dupa o nuvela de Jose Saramago, scriitor portughez laureat al premiului Nobel pentru literatura si regizat de Fernando Meirelles, regizorul unor filme de referinta ca City of God si The Constant Gardener, Blindness surprinde atat prin aspectul de film-noir grotesc, cat si prin intrebarile pe care le adreseaza tacit despre natura umana.

Replica favorita

Narrator: Weeks past, and with time the city was bored back to work oblivious to the evidence all around them that the disease was immune to birocracy.

Scena favorita

Noua imagine a orasului.

Antichrist – o viziune aparte

Prin filmul Antichrist, danezul Lars von Trier, proaspat revenit dintr-o profunda depresie, dovedeste lumii ca cinema-ul nu are limite si ca liberul arbitru nu poate fi obstructionat. Iar daca aceasta manifestare este oripilanta, ostentativa sau chiar marcanta, ramane ca publicul sa decida.

Subiectul seamana cu cel al unui film horror: in timp ce parintii fac dragoste, copilul lor de cativa anisori se ridica din pat si sare pe geam atras de imaginea ispititoare a iernii, cazand in gol cateva etaje. Tragedia o “arunca” pe mama intr-o nebunie incurabila, acuzandu-se de moartea fiului. El, tatal, este psiholog si incearca sa o vindece retragandu-se la cabana din padurea Eden, unde o va forta sa isi infrunte proprii monstri.

Bineinteles, tratamentul nu functioneaza, iar femeia devine ceva rar intalnit in cinematorgrafia internationala. Cercetarile pe care ea le face despre gynocid-ul din evul mediu (uciderea sistematica a femeilor, sprijinita de stat, datorita pozitiei sociale pe care le ocupa – cum ar fi vrajitoare, vaduve, adultere etc.) ii schimba parerea despre rolul femeii. In loc sa abordeze gynocid-ul obiectiv, ea se implica subiectiv si crede ca femeia este o forta malefica, un produs al raului si isi indeplineste rolul cu succes.

Absolut fiecare scena a filmului contine referiri la simboluri religioase (tanara mama ce o reprezinta pe Eva, barbatul pe Adam, padurea simbolizeaza Iadul, podul, granita dintre ratiune si haos etc.), iar multi l-au blamat pe regizor ca a depasit orice limita, de la cea a bunului simt pana la incalcarea ultimei bariere a intimitatii. Intr-adevar filmul contine scene cel putin deranjante, insuportabile, ce inspira publicului acea nesiguranta, in care nu stii la ce vei fi supus in continuare.

Subiectul este mult prea complex, dar filmul exceleaza pe partea vizuala si tehnica. Imaginile sunt inspaimantator de gratioase, conturate minutios si in concordanta cu muzica. Sunetele, cadrele, miscarile sunt alese perfect, scenele acaparante si atmosfera aproape mistica. Cu toate aceste realizari tehnice, scenele de violenta vor avea un impact neprevazut.

Pentru unii Antichrist poate fi oripilant, repulsiv, macabru, pentru altii pur si simplu tortura, iar pentru altii o opera de arta. Ingeniozitatea (sau teribilismul) regizorului sunt doar ale regizorului care nu face altceva decat sa-si exprime vizual propria parere. Nu este o forma de entertainment, este doar produsul brut al unei minti bolnave.

Replica favorita

SHE: “Nature is Satan’s church.”

Scena favorita

Prologul.