iPhone's Marketing Power

Was coming out of Phones4u with my new iPhone 3GS in my backpack and felt like having some coffee.

I knew Starbucks had wi-fi so I stopped at one nearby. After waiting at the long queue and getting my grande cappucinno, I went upstairs with the obvious intention to get the iPhone out of the box.

But, as it turned out, the whole process is not just any process.

I've found an empty table somewhere in the middle of the sitting area and maybe five or six other tables were occupied. Added some more sugar into my cup, shake well and took a sip.

I opened my backpack and took out The iPhone Box. All wraped up and brand new. Now, I'm not exagerating here, but since I was the newest coffee-lover arrived in the room, usually the rest of the patrons scan u before u become just another coffee drinker.

But when I took out the box and went looking for the sign where to start un-wrapping, the rest of the patrons turned to watch me.

Suddenly I was in the center of attention. I was on stage. I felt a little weird but I carried on. I took off the plastic wrap and slowly opened the box (slowly because that's how it opens, not that I wanted to). And there it was. The iPhone. Looking sleek and shiny as I was expecting it to look. I wondered at the piece of technology in my hands, my eyes glimmered with satisfaction and some form of fullfilment. Then I went on to see what else is inside.

And that's when my audience got back to their usual.

Now, I know I was not the only person having an iPhone in that room and I know it's not the best smart-phone out there. But everybody in the room recognized the device and seing it in the box, the actual users remembered their "moment of discovery", when they first opened the box. And they wanted to see me live that moment right there, at a table in Starbucks, having a capucinno.

They knew that I was gonna live a moment to remember, as they are all remembering their moment of discovery.

Now, that's what I call a product that creates customer experiences.

Un Prophete

In regia lui Jaques Audiard, Un Prophete este filmul frantuzesc comparabil cu Nasul, si daca varianta americana se intinde pe trei parti, Un prophete face acelasi lucru in doua ore si jumatate.

Povestea arabului Malik (Tahar Rahim) inchis intr-o puscarie alaturi de cei mai periculosi mafioti si transformarea sa dintr-un un infractor intr-un mafiot nemilos este transpusa fara prea multe dialoguri, ci mai mult prin jocul actoricesc.

Malik se afla intr-o situatie relativ simpla. Don-ul napolitan Cesar Luciani (numele nu este o simpla coincidenta) il forteaza sa ucida un martor incarcerat in aceeasi puscarie ce trebuie sa supravietuiasca pentru a putea depune marturie. Fiind singurul care are acces la aripa arabilor si “curtat” de catre martor, Malik are de ales: il ucide sau este ucis.

Intr-o scena de intensitate maxima, Malik il ucide, si devine protejatul don-ului. Dar nu se opreste aici. El este eliberat cateva zile pe saptamana, pe cautiune, timp in care duce la bun sfarsit misiuni pentru don, urcand rapid pe scara ierarhica. Transformarea sa este brutala, realitatea cruda din puscarie schimbandu-l in esenta, metamorfozandu-se psihic dintr-un delicvent marunt intr-un mafiot necrutator.

Pe un ton putin mistic, Malik mafiotul isi conduce viata si ia deciziile in urma unor viziuni bizare (dar pline de simbolistica) sau aparitii hipnotizante ale victimelor sale, iar rezultatele sunt pe masura. Ingeniozitatea planurilor sale il duc pana in varf pe scara ierarhica si puterea sa crescanda se oglindeste in comportamentul respectuos al celorlalti.

Stilul filmului este realist si brutal, scenele violente fiind la limita dintre antrenant si suportabil. Cu o tema ce putini au crezut ca mai poate fi abordata cu succes, si mai ales in acest fel, Un Prophete depaseste cu mult asteptarile si isi revendica bine-meritatul loc printre clasici.

Replica favorita:

Malik: “Listen, we’ll kill them but they can’t see it coming”

Shutter Island - inchisoarea mintii

In longeviva sa cariera, regizorul Martin Scorsese nu a abordat niciodata genul thriller. Desi orice a purtat amprenta sa a fost un succes, thriller-ul nu a fost pe placul sau. Iata ca acum, Scorsese regizeaza un thriller prin definitie, si o face in stilul specific, marcant.

Actiunea filmului este plasata in 1954, pe insula-fortareata Shutter Island devenita spital ce gazduieste cei mai periculosi bolnavi mintali pe care alte institutii i-a refuzat. Teddy Daniels (Leonardo DiCaprio) si Chuck Aule (Mark Ruffalo), doi detectivi cu trecut dubios, sunt trimisi sa investigheze disparitia unui pacient (Emily Mortimer) in conditiile in care este imposibil sa evadezi de pe insula.

Atmosfera filmului este tensionata chiar din primele minute. Muzica, vremea proasta si cadrele apropiate stabilesc evident caracteristica noir a filmului. Insula este inspaimantatoare cu malurile abrupte, zidurile sinistre si mimele gardienilor si pacientilor la un loc, cel putin inchizitorii. Lafel sunt si apartitiile doctorului Cawley (Ben Kinglsey) care pare a avea un singur scop: sa impiedice bunul mers al anchetei.

Momentele de thriller provin insa din bagheta magica a regizorului Scorsese: scenele flash-back ce dezvaluie trecutul lui Teddy sunt finisate la perfectie, luminile si miscarile camerei se potrivesc ideal, dialogurile cu subtext in abundenta, iar actorii, in special DiCaprio, exceleaza la fiecare gest. Violenta nu este covarsitoare, dar tensiunea crescanda parca prevesteste si sporeste momentele violente, lasand urme adanci in psihicul spectatorului.

Toate aceste tehnici aduc aminte de The Shining, al genialului Stanley Kubric, si isi merita locul printre clasici. Shutter Island este un thriller-psihologic necrutator si inteligent, pe alocuri dur si admirabil din punct de vedere vizual.

Replica favorita

Teddy: “You know this place makes me wonder: which would be worse? To live as a monster or to die as a good man?”

Discover your imagination

Can anybody tell me what is "a song that you love" ? I suppose it's something that makes you feel something. Or just sounds good. But if it just sounds good, it doesn't mean you love it. It just plays in your car, in your headphones or on your favourite radio station. A song that you love is a song that you just sit and listen to it. A song that echoes in your brain, in your mind, in your imagination.

Here's an exercise:

Pick a song that you truly love. The one that "echoes". Play it once. Twice.

The third time, while listening to it, the moment you feel something, write that feeling down in an adjective or a couple of words. Do this througout the song.

Then put the pen down. Look at what you wrote. Analyse the words and see what feelings you just had. The stronger the feeling were, the more you love the song.

Here's what I've picked: Audiomachine - "House of Cards". It's a short song that plays in a lot of trailers.

You can listen to it here

And here's what ran through my mind while listening to it:

ritual

quiet

relaxing

angelic

high spirits

grand

warmth

beautiful

luminous/ irradiant

warmth

challenging

up-lifting

engaging

something is coming

silence before the storm

severe

terifiyng

pain

killing

powerful

wripping apart

sublime

cry

end of the world

lost love

no use living

sky falling

resolute

Looking back at the list, it's actually a glimpse of my imagination and what happened with my mind when the music played. It's images transposed into words. And reading it afterwords reminds me exactly of what I was thinking in that moment.

Depending on your mood, the same song can bring up other words, but writing your feelings down is like an open window to your imagination.

Anybody dare to try it? Using your lovely song, ofcourse.

Oscarul, spectacol prin definitie

What a night!

Iata ca a trecut si festivitatea Oscarurilor, cea mai importanta noapte a tuturor celor implicati sau pasionati de film, o noapte cu momente inedite, orgolii ranite dar si noi oportunitati pentru castigatori.

"Spuma" show-ului a fost cei doi comedianti-prezentatori, Steve Martin si Alec Baldwin ce au decis sa nu faca lafel ca Jack Hughman anul trecut: s-au decis sa nu danseze. In schimb, nu au abandonat traditia, si l-au co-optat pe Neil Patrick Harris sa faca numarul pentru ei. Si a iesit excelent.

In schimb, cei doi s-au axat pe stand-up-ul de inceput ca sa incalzeasca putin atmosfera. Nu au ezitat sa comenteze decizia academiei de a mari numarul nominalizarilor pentru Cel mai Bun Film, cand au remarcat ca tot Hollywood-ul se intreaba acum: “Cat fac 5 ori 2?”.

Apoi l-au incurajat pe Vanatorul de Evrei, Christopher Waltz din Inglorious Basterds, spunandu-i ca in sadistica sa cautare a ajuns acum sa fie inconjurat de evrei. Si nu au ezitat sa mentioneze relatia “speciala” care s-a format intre fostii soti Kathryn Bigelow si James Cameron, cand au anuntat ca dupa nominalizarea la aceeasi categorie, Kathryn i-a trimis lui Cameron un buchet de flori cu un cronometru (aluzie la subiectul filmului regizat de ea, Hurt Locker, despre un genist in razboiul din Irak).

Desigur, filmul preferat al celor doi este Hangover, dupa spusele lor, una dintre cele mai bune comedii din ultimul timp, din nou aluzie la faptul ca o comedie nu a reusit sa fie nominalizata la vreun premiu important pana acum.

De mentionat si ochelarii 3D pe care cei doi i-au purtat pentru a-l putea vedea pe James Cameron, probabil unul dintre momentele de top din intreg spectacolul.

Momentele amuzante au continuat si in timpul decernarilor, cand Ben Stiller a inmanat premiul pentru Cel Mai Bun Machiaj machiat ca un Na’Vi (specia extraterestra cu coada din Avatar), iar personajele din filmele de animatie nominalizate si-au spus parerea, in stilul propriu, despre cum e sa fii nominalizat.

Cele doua sectiuni In Memoriam dedicate una lui John Huges, scriitor de film decedat anul trecut, si una dedicata oamenilor de film ce au incetat din viata recent, au infasurat statueta aurie cu esarfa neagra, amintind Hollywood-ului de cei ce nu mai sunt.

Steve Martin a incheiat ceremonia scurt si la subiect, mentionand ca “This show has lasted so long that it makes Avatar look like it happened in the past!” (Show-ul acesta a durat atat de mult incat Avatar pare ca s-a intamplat in trecut!) iar Alec Baldwin a dat start-ul petrecerilor.

De ce 10 ?

Anul acesta categoria Cel mai Buna Film in concursul suprem dupa statueta parfumata cu aur, pe nume Oscar, s-a extins la 10 nominalizari.

Oare de ce?

Ultima data cand s-au nominalizat 10 filme pentru premiul cel mare a fost in 1943, dupa care s-au nominalizat doar 5. Intre anii 1931 si 1943 au fost si 8 nominalizari dar chiar si 12. De ce dupa 67 de ani s-a revenit, tocmai anul acesta, la formula initiala de a nominaliza 10 filme ?

Raspunsul e destul de simplu: ratings.

Festivitatea Oscarurilor este una dintre cele mai vizionate show-uri din lume, probabil cea mai vizionata. Competitori puternici sunt finala campionatului modial de fotbal sau Super Bowl-ul american.

Pe de alta parte, Oscarurile inchid sezonul premierilor la Hollywood si marcheaza schimbarea sezonului din filme “grele” (drame, biografii, musical) la cele “primavaratice” (comedii romantice, animatii, fantasy, dar si actiune).

Dar probabil cel mai intemeiat motiv de a extinde numarul nominalizarilor de la 5 la 10 este predictibilitatea. Pana la seara Oscarurilor sunt alte festivitati de premiere, mai putin sau mai mult faimoase, care prezinta aceleasi nominalizari si scad din intensitatea “emotiei” de a ghici, spera sau castiga Oscarul, dar mai important, din a urmari spectacolul live. Caci aceasta este miza ABC (organizatorul evenimentului si detinatorul exclusivist a drepturilor de difuzare a ceremoniei) cand vine vorba de Oscaruri: cati mai multi oameni in fata televizoarelor, indiferent pe ce post se retransmite sau pe ce site se difuzeaza in direct.

Dupa doi ani la rand in care rating-ul per show a scazut considerabil, decizia de a mari numarul nominalizatilor pentru Cel Mai Bun Film nu face decat sa sporeasca “misterul” din jurul intrebarii “cine va castiga?” si mai ales sa scada nivelul predictibilitatii.

Iar asta va duce inevitabil la cresterea numarului de spectatori/telespectatori si implicit al rating-ului

De ce “The Hurt Locker” atat de repede pe ProTv?

Banuiesc ca multi dintre noi am vazut reclama la ProTv la “ The Hurt Locker” ce ruleaza duminica la 22:30 pe ProTV, film cu 9 nominalizari la Oscar anul acesta si mari sanse la Cel Mai Bun Film. Multi dintre noi s-au si intrebat daca e adevarat, daca e o farsa sau daca macar se poate ca un film lansat in Romania pe 29 septembrie anul trecut si cu atatea nominalizari, sa poata rula la TV. Ei bine, se poate si asta datorita puterii de decizie a anumitor persoane din staff-ul ProTv ce se ocupa cu alegerea filmelor ce vor rula pe post.

Pe de alta parte, filmul a fost prezentat pe 4 septembrie 2008 la festivalul de film de la Venetia, unde a avut un prim succes rasunator. Daca cineva dintre acele persoane cu putere de decizie ar fi fost prezent la lansare, pe langa succesul din partea publicului si al juriului, ar fi auzit si parerile criticilor de film si jurnalistilor (care decid castigatorii la Golden Globes) si decizia de a achizitiona drepturile de difuzare ar fi fost simpla.

Ceea ce si s-a intamplat. Avand in vedere ca orice film independent este ieftin (comparativ cu productiile blockbuster hollywood-iene) si cauta sa recupereze investitia in productia filmului, achizitionarea lui “The Hurt Locker” a fost accesibila la momentul respectiv.

Insa decizia cu adevarat inteleapta a ProTv-ului a fost de a astepta rularea pe post pana dupa sezonul premiilor la Hollywood, incurajata probabil si de vestile bune despre film ce veneau din presa si de la festivaluri.

Astfel, ProTV isi asigura o bine-meritata audienta, filmul ruland chiar in seara decernarii premiilor Oscar si probabil de nenumarate ori de-acum inainte in cazul in care va castiga premiul cel mare.