Inglorious Basterds - razboiul si-a schimbat uniforma

Inglorious Basterds abordeaza in mod unic, original si umoristic un subiect delicat, cel al propagandei naziste in timpul razboiului mondial.

Majoritatea peliculelor semnate de Quentin Tarantino sunt nu numai surprinzatoare dar si iesite din comun. Abordarea unui film de razboi este o miscare interesanta din partea sa, renumit pentru creatii in genul crime-gangster sau cult.

Subiectul pare simplu, o gasca de soldati americani/evrei infiltrati in Franta ocupata de nazisti planuiesc un atac terorist a carui tinte sunt membri Comandamentului Suprem Nazist inclusiv Hitler. Filmul urmareste pregatirea acestui atac - care va fi intr-un cinema - si culmineaza cu lovitura propriu-zisa, un moment de o originalitate rara, plin de umor si glorie.

Pe de alta parte, personajul Shosanna (Melanie Laurent), acarei familie este ucisa de soldati cu patru ani in urma, conduce acum cinema-ul in care va fi premiera si concepe un plan care ii va asigura razbunarea mult dorita.

Filmul este unul de razboi, fara batalii epice si eroism exagerat (chiar daca scena finala are conotatii epice datorita stilului) si abordeaza subtil genialitatea propagandei naziste ale carei tentacule se intind pana la cel mai simplu act de vointa a societatii asuprite. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei Publice germane, este echivalentul directorului unui studio de productii hollywodiene, cel ce decide cine devine faimos, ce filme se fac si cine atenteaza la imaginea publica a Germaniei.

Personajele sunt admirabile, nu prin scop sau misiune, ci prin stil, atitudine, excentricitate. Liderul Ticalosilor, lt. Aldo Raine (Brad Pitt) este pe cat de flegmatic pe atat de fanatic si nu-l intereseaza decat nivelul de frica pe care il inspira soldatilor germani. De partea nazistilor, colonelul Hans Landa (Christoph Waltz, demn de Oscar pentru prestatia respectiva) este pe urmele lor si ii "adulmeca" rapid, dar o face cu fler si carisma care inspira frica in randul spectatorilor, de data aceasta.

Inglorious Basterds este un film de referinta a lui Quentin Tarantino, un film ce contine toate elementele care il identifica: indrazneala, violenta, dialoguri inteligente, personaje captivante si mult stil. In viziunea sa, razboiul isi gaseste sfarsitul pe care l-ar fi meritat.

Replica favorita:

Lt.Aldo Raine: We're not in the taking-prisoner business, we're in the killing-nazi business. And cousin, business is a-booming!

Scena favorita

Colonelul Hans Landa interogheaza fermierul francez.

The Damned United – mai putin despre fotbal

Nu trebuie sa fii un expert al fotbalului si nici macar un fan, ca sa fii atras de conflictul de caractere si dramele personale ale personajelor din The Damned United.

Brian Clough a fost cel mai tanar antrenor din istoria fotbalului cand a preluat echipa Derby County. Era amuzant si prietenos, si odata inainte de un meci, l-a batut pe spate pe un tanar admirator si i-a spus “Nu vei uita niciodata ziua aceasta”. Acel tanar a devenit nuvelistul David Pearce, care a scris cartea “The Damned United”, despre tragedia shakesperiana a antrenorului Clough.

Clough (Martin Sheen) era un om nervos. Pasiunea sa pentru fotbal il consuma din interior. In timpul unui meci cu Leeds United nu a putut indura gandul de a fi pe teren si a ramas in vestiar, interpretand evolutia jocului dupa reactia tribunei. Alaturi de el, cu scopul precis de a-l mentine psihic “la suprafata”, este asistentul sau Peter Taylor (Timothy Spall). El este tacut, intelept si prudent si actioneaza permanent la timp si la subiect. Nereusind sa-i vada potentialul, Clough il insulta, iar Peter nu il mai urmeaza cand Clough preia conducerea Leeds. Acesta este inceputul sfarsitului.

Chiar daca era notoriu pentru gura sa mare, Clough este un personaj excelent datorita sarmului sau personal, care aproape intotdeauna l-a ajutat sa depaseasca momentele dificile.

Filmul se concentreaza in mare parte pe antrenorul Clough. Putem simti dezamagirea din sufletul admiratorilor. A fost atat de bun, atat de veritabil si a cazut atat de repede dupa ce a trecut de partea cealalta. In Marea Britanie, este de ajuns sa mentionezi de “cele 44 de zile” (the 44 days) si toata lumea va sti ca te referi la scurta si decadenta sa prezenta in conducerea Leeds United.

Prezentarea jocului de fotbal ramane in plan secundar in Damned United. Prezinta cateva imagini de arhiva esentiale ce evoca atmosfera din timpul jocului. Multimea de fani exprima o singura emotie in unison, in loc de grupuri separate de indivizi cu inclinatii diferite. Fanii se lasa purtati de val asemanator japonezilor la festivalurile anuale inchinate zeilor.

Enigma lui Brian Clough a fascinat intotdeauna fanii britanici. The Damned United nu ofera o explicatie usoara, ci mai mult analizeaza misterele personalitatii sale.

Replica favorita:

CLOUGH: Rome wasn’t built in a day. But, back then, I wasn’t on the job!

Scena favorita

Intalnirea televizata cu adversarul sau.

Politist adjectiv – Justitia ramane oarba

Politist adjectiv continua in stilul initiat de Cristi Puiu, asa numita “revolutie realista”, in care sunt prezentate parti din viata personajelor exact asa cum sunt ele in realitate si folosind metode cat mai statice cu putinta.

Statica si monotona este si viata lui Cristi, politistul provincial, ce ancheteaza un caz simplu de consum de substante narcotice (hasis), filand tot timpul tinerii consumatori si intocmind rapoartele sale zilnice.

Dar viata, ca de obicei, ii pregateste lui Cristi o lectie usturatoare, pe care nu o va uita prea curand sau probabil niciodata. Filajul tinerilor dureaza prea mult si Cristi este presat de comandant (Vlad Ivanov din 432) sa ia o decizie: fie pregateste un flagrant pentru a-i prinde pe tineri fumand hasis, fie lasa pe altcineva sa o faca. In orice caz, flagrantul trebuie facut si cazul terminat.

Modalitatea prin care este filmat intreg filmul este simpla, fara dinamism, cu scene lungi in care nu se intampla nimic, ci doar urmarim personajul. Dar aceasta tehnica greoaie are un scop precis: sa ne faca sa ne atasam de Cristi. Permanent suntem langa el, la bine si la rau, martori la monotonia sa, la viata sa familiala, la procesele sale de constiinta. Sustinem aceleasi principii ca si el si suntem total dezarmati in scena finala, in care totul este dat peste cap de catre comandantul politiei.

Chiar daca in cantitati reduse, dialogul este excelent si plin de subintelesuri. Rar am intalnit dialog in care personalitatea unui personaj sa fie conturata in mai putin de trei replici. Personajele comunica atunci cand trebuie, numai cand este nevoie si tot timpul la subiect. Sunt multe schimburi de replici absolut savuroase, ironice sau comice. Dar discursul final, intre Cristi si comandantul politiei este cireasa de pe tort. In cele zece minute ale scenei, comandantul ii explica tanarului politist cine este, care este scopul sau si ce atitudine trebuie sa aiba ca reprezentant al legii. Comandantul preseaza acolo unde il doare mai mult pe Cristi: constiinta, legea morala si repercusiunile, dovedind clar si precis ca are dreptate si ca legea este asa cum este si trebuie respectata. Ii dovedeste ca ei nu sunt decat niste instrumente ale unei legi oarbe si nu au dreptul sa creada in schimbare, in viitor, ci doar sa indeplineasca ordinele asa cum sunt ele scrise.

In cateva minute, pe fata lui Cristi (Dragos Bucur) se vede transformarea: incepe sa tuseasca, se balbaie, ii transpira palmele. Stie in ce directie merge discutia si care va fi deznodamantul.

Politist adjectiv este un film impresionant prin simplitatea cu care prezinta faptele si franchetea cu care transmite mesajul. Un must-see pentru orice cinefil.

Replica favorita:

Comandant Anghelache: “Luati-i usor ca sunt copii.”

Scena favorita:

Tenisul de picior si legile sale.

District 9 – rolurile sunt inversate

Prin subiect, dar mai ales abordare, District 9 resusciteaza categoria de film alienata in ultimii ani de filme a caror punct forte erau efectele speciale. Si anume, genul science-fiction.

O introducere plina de secvente extrase si prelucrate din stiri TV, sau interviuri din documentare ne pune in fata unei circumstante inspaimantatoare. In anii ’80 o nava spatiala gigantica s-a oprit deasupra orasului Johannesburg. La bord erau un numar mare de creaturi infometate si dezorientate pe care oamenii le salveaza si le acomodeaza intr-o tabara de refugiati pe care o numesc District 9. In urmatorii 20 de ani acest cartier se dezvolta intr-un mic orasel (ca de altfel orice asezare dintr-o tara emergenta), un orasel plin de agitatie si energie cu “mica diferenta” ca in loc de oameni sunt niste creaturi inalte, subtiri, asemanatoare unor insecte. Desi exista dovezi clare ca sunt o specie superioara, acesti “refugiati” sunt tratati de catre localnici cu suspiciune, indiferenta si deseori ostilitate xenofobica.

In momentul cand corporatia M.N.U. (Multi-National United) preia administratia cartierului, decid sa-i relocheze pe refugiati si il insarcineaza pe Wikus Van Der Merwe cu conducerea operatiunii. Doar ca Wikus este cat se poate de nepotrivit pentru o misiune de asemenea anvergura, el fiind un simplu asistent de birou, firav si innocent, practic imposibil sa-si impuna autoritatea. Aceasta denota si umorul regizorului Neill Blomkamp, trimitand pe acest “soricel de birou” sa indeplineasca o misiune ce poate reprezenta redobandirea morala a umanitatii.

Prima parte a filmului se concentreaza pe aceasta situatie, aceasta dilema (“ce facem cu extraterestrii?”), iar a doua parte se bazeaza pe decizii si consecinte, experimentele si obiectivele secrete pe care le are corporatia M.N.U., in principal referindu-se la dezumanizarea societatii.

In esenta, filmul dezvaluie povestea unui individ, membru al unei comunitati sociale dominante ce devine constient si participa la injustitia fata de o specie care nu este neaparat sub-dezvoltata ci doar numeric inferioara. Chiar daca viziunea regizorului asupra lumii este una sumbra, mohorata, nu este una nihilista. Filmul sugereaza subtil ca, uneori, singura cale pentru a-ti dobandi umanitatea este mai intai sa devii complet inuman.

Replica favorita:

“The MNU is trying to move the aliens for humanitarian purposes, but the real purpose, just as it has been right from the beginning is weapons.

Scena favorite:

Laboratorul de experimente al cercetatorilor M.N.U.

Five Minutes of Heaven – o intalnire emotionala de gradul III

Five Minutes of Heaven ne face cunostinta cu doua personaje inedite cu care ne este greu sa empatizam.

In Irlanda anilor 1975 societatea era tulburata de conflicte violente ce pareau a provoca un razboi civil. De o parte IRA (Armata Republicana Irlandeza) tintea loialisti britanici, iar de cealalta parte Forta Voluntara din Ulster ce se razbuna pe catolici, considerandu-i militanti republicani.

Un astfel de voluntar este Alistar Little (Liam Neeson) care impreuna cu gasca sa pune la cale si executa asasinarea unui tanar catolic inocent, James Griffin. In seara crimei, fratele de 11 ani a victimei este martor la executie, moment ce il va marca profund si ii va pata viata cu un sentiment dureros de vinovatie.

30 de ani mai tarziu, cei doi - criminalul Alistar Little si Joe Griffin acum tata a doi copii – planuiesc sa se intalneasca in cadrul unui program de reconciliere, in fata camerelor de filmat. Criminalul a ispasit 12 ani de inchisoare, este acum mult mai cugetat, cu experienta de viata si un adevarat orator. Pe de alta parte Joe Griffin (jucat excelent de James Nesbitt) a trait o viata de calvar, cu mama sa invinuindu-l permanent pentru crima fratelui sau si o dorinta de razbunare ce i-a macinat sufletul atata timp.

Pe acest conflict se axeaza filmul si pregatirea intalnirii celor doi intinde nervii la maxim, in asa fel incat pana la momentul respectiv suntem emotional epuizati. Din punct de vedere psihic, cei doi sufera de aceeasi boala: vinovatia. Criminalul constientizeaza fapta si este torturat de gandul vinovatiei. Este pregatit pentru orice pedeapsa din partea familiei in schimbul ispasirii. Asemenea, Joe Griffin este sufocat de nevoia razbunarii dupa 30 de ani in care a trait ca un criminal in ochii mamei sale.

Distributia este pe masura, chiar daca destul de restransa. Liam Neeson este calm, calculat si rolul i se potriveste perfect, dar de data aceasta irlandezul James Nesbitt il surclaseaza. Mima fetei si pornirile nebunesti jucate atat de bine, balbaitul si privirea disperata, reactiile la tot ce aminteste de inamicul sau, incercarea de a fi normal, toate sunt redate cu acuratete si profesionalism.

De remarcat este si prezenta romancei Anamaria Marinca intr-un rol secundar simpatic, nesolicitant.

Regizat de un maestru al filmelor cu personalitati (Oliver Hirschbiegel a mai regizat si Downfall despre ultimele ore din viata lui Hitler) Five Minutes of Heaven se inspira din personaje reale si pune in scena elegant o lupta psihologica de amploare, manata de sentimentul urii si al rascumpararii sufletului.

Replica favorita:

JOE GRIFFIN: So, the man shot my brother three times in the head. The man is having the life of Riley. What should I do? Do I shake his hand… or do I kill him ?!

JOE GRIFFIN: Not kill him? My five minutes of Heaven? How would that not be good for me?

Scena favorite:

Monologul lui Alistar Little.

The Taking of Pelham 123

Cand vine vorba de Tony Scott, stii sigur la ce sa te astepti: actiune de calitate si nume mari. Titluri ca Domino, Déjà vu sau Man on Fire sunt exemple evidente.

Taking of Pelham 123 se incadreaza perfect in aceeasi categorie. Avem doua nume de referinta (Denzel Washington si John Travolta), roluri ce se potrivesc de minune, un subiect interesant prin natura lui si stilul visual excelent specific regizorului Scott, fac din aceasta pelicula una pe deplin admirabila.

Subiectul este aparent simplu: un vagon de metrou plin de pasageri luati ostateci de catre ingeniosul Stryder (John Travolta) si Walter Garber, dispatcher-ul metroului care este nevoit sa tina legatura cu el si sa negocieze in numele autoritatilor. Stryder pare sa ii placa de simplitatea lui Garber si dezvolta o relatie amicala, ceea ce il face pe infractor sa negocieze doar cu el. Totul pare simplu la suprafata, dar cand Stryder afla despre Garber ca este anchetat pentru coruptie, interactiunea dintre cei doi devine tot mai interesanta, iar miza se mareste permanent. Teroristul este un negociator puternic si pare ca nu are nimic de pierdut, iar Garber este cetateanul perfect, acuzat pe nedrept, cu frica de Dumnezeu, ceea ce face ca interactiunea dintre ei sa fie foarte incitanta.

Punctul forte al acestui film este insa spectacolul actoricesc. E ca si cum regizorul le-ar fi dat caracterizarile personajelor si replicile si i-a lasat in fata camerei sa improvizeze. Totul este pe cat de natural pe atat de credibil. Rautatea si ingeniozitatea lui Stryder e coplesitor transpusa “in scena” de John Travolta. Privirea sa de gheata parca trece prin ecran si nu dureaza mult ca sa supuna spectatorul vointei sale, ca un fel de hipnoza. Este imprevizibil si pare ca a planuit totul pana la ultimul detaliu.

Aici intervine Garber, care, prin pozitia sa, este ultimul om la care te poti gandi ca ar rezolva situatia. E un om simplu (o recunoaste), nu are planuri marete si nu vrea sa aiba nimic de-a face cu negocierea. Fortat de circumstante, el este nevoit sa-si dezvaluie din trecutul nefericit si sa-si infrunte propria frica. Interactiunea dintre cei doi devine ca o spovedanie si ambii recunosc multe greseli pe care le-au facut de-a lungul vietii.

De mentionat este si prezenta lui James Gandolfini (Tony Soprano) care il joaca cu verva pe primarul new-yorkez caruia nu-i mai pasa, deoarece nu mai candideaza pentru urmatorul mandat.

Replica favorita

Garber suna la 911 in timp ce il urmareste pe Stryder, virand in mare viteza prin traficul new-yorkez.

OPERATOR: 911, what’s your emergency?

GARBER:This is Walter Garber, MTA dispatcher…

OPERATOR: How do you spell that?

Scena favorita:

Discutia scurta cu negociatorul.

Gran Torino – tragedia diversitatii

Ca regizor, Clint Eastwood intotdeauna a abordat subiecte “grele”/cu greutate cand vine vorba de film. Productii ca Mystic River, Million Dollar Baby sau Changeling toate au surprins in mod placut si au dovedit ca batranul Clint nu e numai un mare actor, ci si un regizor iscusit, si un adevarat “om” al cinematografiei.

Nici Grand Torino nu e mai prejos. Nu este film de Oscar, dar cu siguranta merita vazut si studiat din punct de vedere al subiectului si a transpunerii pe ecran. Filmul este o placere de vizionat pentru ca regizorul reuseste sa prezinte simplu, un subiect destul de complicat, si anume conflictul dintre culturi diferite, cu un trecut plin de evenimente marcante si mentalitati diametral opuse.

Suburbia in care Walt Kowalski (Clint Eastwood) si-a petrecut jumatate din viata, este acum “cotropita” de alte nationalitati cum ar fi coreeni, mexicani, africano-americani s.a.m.d. Walt este un om “trecut prin viata”, veteran de razboi, conflict ce i-a alterat imaginea fata de alte natiuni in afara de a sa. Se simte acum atacat din toate partile si este mai reticent ca orcand, chiar si fata de tanarul preot al congregatiei care incearca sa-l ajute. Walt este mereu susceptibil, nu vrea sa aiba de-a face cu nimeni si inca nu-i vine sa creada cat de repede si in ce fel s-a schimbat lumea. Putinii sai prieteni sunt lafel de irascibili si au impresia ca sunt in inferioritate numerica. Dupa ce sotia sa trece in nefiinta, Walt intra in conflict cu familia de coreeni vecina, cand baiatul cel mai mic, intr-un test de maturitate, incearca sa-i fure “bijuteria” din garaj, un Ford Gran Torino.

Filmul este structurat ca la carte. Nu trec cinci minute si deja il cunoastem pe ranchiunosul Walt cu problemele si frustrarile sale. Urmeaza apoi prezentarea cartierului, a vecinilor si apoi aflam mai multe despre Walt. Totul decurge firesc, simplu si profund in acelasi timp, regizorul transmitand emotiile in mod clasic, prin imagini statice, dialog spinos/perspicace si joc actoricesc.

Un alt subiect pe care regizorul il abordeaza subtil este pierderea identitatii ca natiune. Toata lumea parca vrea sa obtina masina Ford Gran Torino de la el, inclusiv prietenul sau irlandez sau gasca de coreeni buni-de-nimic ce sta in spatele tuturor conflictelor din acest film. Walt nu se lasa convins si pastreaza masina in garaj, greoaie si stralucitoare, simbol al tariei sale de caracter si al rezistentei natiunii americane in fata imigrarilor masive in SUA din ultimele decenii.

Filmul nu straluceste cand vine vorba de ceilalti actori in afara de Clint Eastwood, care fie nu sunt profesionisti, fie nu prea isi dau silinta. Dar personalitatea lui Walt, alaturi de dialogurile si interactiunile interesante la care ia parte, te fac sa treci peste jocul scenic slabut.

Gran Torino isi merita titlul de film-cult si este chiar fascinant felul cum sunt abordate subiecte atat de complexe intr-un mod atat de simplu si clar.

Replica favorita

The Priest: “Do you have a problem with me, Mr.Kowalski?”

Walt Kowalski: “Well I think you’re an over-educated 27 year old virgin who likes to hold the hands of old ladies who are supersticious and promises them eternity!”

Scena favorita

Kowalski in vizita la bunul sau prieten, frizerul.

State of Play – puterea presei

Chiar daca trecem cu vederea numele mari de pe afisul filmului, tot vom fi surprinsi de State of Play mai ales datorita subiectului pe care il abordeaza.

Cal McAffrey (Russel Crowe) este jurnalistul american clasic, intotdeauna fara chef, sarcastic, dar eficient si tenace. Este o legenda in redactia ziarului The Washington Globe deoarece stie sa “adulmece” subiectele de tiraj mare inca de inainte ca ele sa ajunga mari. Acest simt al sau il ajuta sa faca legatura intre doua crime de o importanta aparent nesemnificativa, dar care pateaza imaginea bunului sau prieten, congressman-ul Stephen Collins (Ben Affleck).

Congressman-ul este seful unei Comisii de Ancheta ce analizeaza cazul unei corporatii, PointCorp, ce contracteaza mercenari in Afganistan si Irak pentru a duce la bun sfarsit misiunile de eliberare americane. Doar ca ancheta vizeaza victimele colaterale ale acestor misiuni, victimele mercenarilor angajati de statul american. Cu asemenea subiect, procesul este permanent in atentia mass-media, iar cand colaboratoarea/amanta congressman-ului este ucisa, credibilitatea politicianului este zguduita din radacini.

Aici intervine McAffrey care impreuna cu partenera sa, Della (Rachel McAdams) descopera incet, dar sigur, detaliile unei conspiratii ce atenteaza la structurile militare ale natiunii americane.

Relatia profesionala dintre cei doi, McAffrey si Della, este cum nu se poate mai delicioasa. Reprezinta doua generatii de jurnalisti, McAffrey, clasic, ranchiunos, dezordonat, adept paper-print si Della, bloggerita tanara, isteata, cu laptop de ultima generatie si tot timpul speculand detaliile picante din vietile personalitatilor. Interactiunea dintre ei este geniala, plina de verva si stil.

Un alt personaj remarcabil este editoarea-sef Cameron Lynne (Hellen Mirren) care la randul ei se confrunta cu o problema spinoasa: noii actionari ai ziarului nu tin cont de calitatea informatiei, de demnitatea articolelor, ci conteaza doar vanzarile. Ea trebuie sa-si adapteze strategia si sa-si “pistoneze”/preseze reporterii sa fie mai eficienti si sa gaseasca subiecte care sa se vanda.

Subiectul, personajele, dar si incursiunea in life-style-ul redactiei unui ziar renumit aseaza pelicula intr-o categorie aparte, cea a filmelor bune. State of Play este un film cu atitudine.

Replica favorita

MCAFFREY: Are you trying to make me part of the story?

DELLA: No I’m trying to get a little “context”

MCAFFREY: “Context” - read “dirt” ?

Scena favorita

Interviul cu PR agent.

Movie Scripts vs. Books

More often I tend to think that movie scripts win the battle against books. Today, the speed of the life we’re living is far higher than was our grand-parents or grand-grand parents. Those who find more than two hours a day for themselves are plain lucky.

Nowdays, movies scripts are available to read online and some in electronic format (can buy it on Amazon). For those who don’t know what a movie script is here’s a definition: a screenplay or script is a written work especially for a film or television program. Meaning that a script tells you what happens in a movie scene by scene.

In our minds, words are represented by images. If I say “horse”, the image of a horse pops up in our minds, with shape, color and sizes left to the imagination of each of us. That’s why a book is always gonna be greater than a movie. Because, as we read it, we imagine everything the words on paper indicate us while a movie shows us the images that somebody else’s imagination created for us. But books are long and someone who tries to make the best of his free hour-a-day can very easily be disappointed (think about The Lord of the Rings or The Godfather, it takes a while until excitement happens).

This is where the movie script steps up. Even though the language can sometimes be a little technical, it is easy to learn and once you know it, it will work for you. Besides that, a script does exactly what a book does. Each scene contains a short and concise description of the setting where the action takes place and the dialogue. And lets the reader imagine the rest. Skillful script-writers know how to make the description (of the setting or the action) easy and often delightful to read, making the script what professionals call “a page-turner”. Also you’re never discouraged by the size of a movie-script as it is a standard 90 to 120 pages which can be easily read in about an hour or so. So scene by scene, a movie script spurs the imagination of the reader, just like a book does, the difference being that the climax moments come quicker than in books and time is essential in our everyday lives.

Of course, I’m talking about reading a script before seeing the movie, because most of the times, the movie sets your mind to the approach that the director had for the movie (can you think of anyone else playing Don Corleone or Aragorn or Gandalf? Even if there is someone better than Peter Jackson’s choice of actors out there, reading the book or script will have these actors images in mind). It’s scientifically proved that the mind tends to follow a precedent if it is aware of it. But if you read it before seeing a movie, your mind is free to decide how everything looks and sometimes you won’t even want to see the movie since it will ruin the nice little picture in your head that you created.

The Academy of Motion Pictures Arts and Sciences noticed that and has a special category for Original Writing since 1927. Pick a winner from their list and find the script online, read it, and see how your mind pictures the movie before seeing it. It’s the same process as reading a book, the mind does the same thing, only that things happen faster as you go through it.

I don’t think movie-scripts are a substituent for books, but in time I believe it’ll be a great alternative.

RocknRolla – englezesc, prin definitie

RocknRolla este ultima creatie a regizorului-scenarist Guy Ritchie, care, dupa doua esecuri notabile (Swept Away si Revolver) se intoarce la stilul sau favorit si cel mai aclamat: umorul negru al mafiotilor britanici de la orice nivel ierarhic.

Povestea pare a fi simpla, la prima vedere, dar toti fanii Guy Ritchie stiu ca nimic nu e ceea ce pare in filmele sale. Pe scurt, un cap mafiot londonez (Tom Wilkinson) se pregateste sa incheie o afacere foarte profitabila cu un afacerist rus, doar ca se impiedica in cateva detalii aparent insignifiante, cum ar fi disparitia tabloului norocos al rusului si jafurile constante pe care acesta trebuie sa le suporte. Cu participatia unei gasti de escroci de mana a treia (Gerard Butler, Idris Elba si Tom Hardy) lucrurile se complica si mai mult, si fiecare parte apeleaza la metodele specific ne-ortodoxe pentru a gasi tabloul. Unde mai pui ca nici rusul nu e un simplu afacerist si e clar ca lucrurile nu sunt asa de simple cum par.

Fara indoiala, regizorul englez stie excelent sa creeze personaje. Fiecare dintre ele, fara exceptie, este unic, bine definit si cu personalitate. Fiecare are o poveste de spus, are un anumit stil si o argumentare pe masura. Nimic nu este relativ la personajele sale. Sunt puternice, credibile si memorabile. De la nume si pana la faptele oribile pe care le comit, personajele lui Guy Ritchie sunt atent elaborate, “inzestrate” cu tot felul de vicii si slabiciuni si puse in fata unor situatii contrare tuturor conceptiilor pe care ei le sustin cu atata verva.

Iar cand interactioneaza, nu exista moment in care sa nu rosteasca ceva memorabil, inteligent si mai ales sarcastic. Dialogurile in RocknRolla sunt geniale, lafel ca si cei ce le transpun cu atata nonsalanta pe ecran. Intr-adevar, si accentul englezesc face diferenta, dar cand personalitatile unice isi dezvaluie secretele (drogatul care filosofeaza, si o face bine) sau durii isi “dau arama pe fata” (afaceristul rus incearca sa fie romantic) toate acestea in situatii criza, esti martor unor momente de umor veritabil.

Actorii isi joaca rolul cu profesionalism, avand in vedere ca sunt alesi numai din scoala britanica de film, una din cele mai respectabile si totodata productiva din lume. Din numarul mare de actori principali, este de remarcat Tom Wilkinson (nominalizat la Oscar pentru rolul din Michael Clayton) acarui maiestrie se dovedeste inca odata, avand multa libertate pe ecran, precum si momente remarcabile de improvizatie.

Si stilul de redare a imaginii este specific englezesc. Luand in calcul si subiectul stufos, cu multe personaje, intorsaturi de situatii si conflicte, scenele sunt concise, cu un scop precis, si montate in asa fel incat sa serveasca claritatii subiectului. Uneori, imaginile se desfasoara ca un sketch, alternand cu momente de fast/slow-motion, o formula ce functioneaza si nu este folosita abuziv in cazul de fata.

RocknRolla nu este Snatch (filmul de referinta a lui Guy Ritchie) si duce lipsa de momente dramatice. Dar asa ii sta cel mai bine si va fi o delectare pentru oricine decide sa-l vizioneze

Replica favorita

Lenny Cole: “There’s no school like old school and I’m the f...king Head-Master! That’s why they came to me!”

Russian bodyguard: “Do you think you should have lend him the painting?”

Uri: “It makes the peasant feel royal! Don’t spoil it. We need him!”

Scena favorita

Partida de palmuit

Blindness – o incizie in normele sociale

In filmul Blindness este imaginata o situatie pe cat de ciudata pe atat de interesanta. Ce s-ar intampla daca lumea ar fi lovita de o molima ce duce la orbire? In primul rand, ar fi haos, dar ar mai putea fi omul lafel de adaptabil in crearea unei societati care sa functioneze?

Filmul este noir, apocaliptic, dar prezinta niste situatii interesante. Boala “orbirii albe” cum este denumita in film este foarte contagioasa si nu i se explica provenienta. Ci, mai curand, cum se raspandeste si reactiile societatii in fata unei molime de nestapanit. Pentru ca mintile luminoase nu reusesc sa gaseasca nici cauza si nici leacul bolii, conducatorii societatii hotarasca sa “interneze” toti bolnavii intr-un spital, imprejmuit cu ziduri si gard electric si pazit de soldati. Toti cei ce incearca sa iasa sunt impuscati pe loc. Doar ca printre cei bolnavi este si sotia unui doctor care nu este afectata de virus. Ea hotaraste sa ramana cu sotul ei si sa aiba grija de el, dar sfarseste prin a avea grija de toti ceilalti. Incet, spitalul se umple si apar problemele de organizare. Mancarea este trimisa din exterior si este tot mai putina. Incercarea democratica a doctorului de a organiza lumea din spital pe categorii esueaza in momentul cand unul dintre cei orbi ridica o arma si ameninta ca va incepe sa traga la intamplare daca i se opune rezistenta.

Si asa se naste anarhia. Anarhie ce provoaca haos, acte de cruzime, degradare umana si duce, inevitabil, la autodistrugere. Interesanta este situatia sotiei doctorului (Julianne Moore) care din simpla sotie iubitoare devine aproape ca un sfant printre cei orbi. Ea continua sa se prefaca cum ca ar fi oarba, dar este tot timpul acolo unde este nevoie de ea. Situatia este profund marcanta, nu doar pentru personaj, ci si pentru spectator, deoarece circumstantele nefaste in care se regasesc oamenii, chiar ii forteaza sa comita acte inumane.

Instinctele de supravietuire primeaza si demnitatea este calcata in picioare cand “regele salonului 3” (cel ce detine arma si care controleaza proviziile) stabileste o modalitate unica de a comercializa mancarea: fiecare salon de bolnavi trebuie sa plateasca “in natura” daca doreste sa primeasca hrana. Se porneste un razboi, un razboi dur al orbilor, plin de sarcasm, si totul se naruie ca un castel de nisip.

Trecand peste atrocitatile redate subtil de regizor, filmul este interesant datorita analizei asupra omului pus intr-o situatie limita, greu de imaginat, dar cu consecinte teribile.

Dupa o nuvela de Jose Saramago, scriitor portughez laureat al premiului Nobel pentru literatura si regizat de Fernando Meirelles, regizorul unor filme de referinta ca City of God si The Constant Gardener, Blindness surprinde atat prin aspectul de film-noir grotesc, cat si prin intrebarile pe care le adreseaza tacit despre natura umana.

Replica favorita

Narrator: Weeks past, and with time the city was bored back to work oblivious to the evidence all around them that the disease was immune to birocracy.

Scena favorita

Noua imagine a orasului.

Antichrist – o viziune aparte

Prin filmul Antichrist, danezul Lars von Trier, proaspat revenit dintr-o profunda depresie, dovedeste lumii ca cinema-ul nu are limite si ca liberul arbitru nu poate fi obstructionat. Iar daca aceasta manifestare este oripilanta, ostentativa sau chiar marcanta, ramane ca publicul sa decida.

Subiectul seamana cu cel al unui film horror: in timp ce parintii fac dragoste, copilul lor de cativa anisori se ridica din pat si sare pe geam atras de imaginea ispititoare a iernii, cazand in gol cateva etaje. Tragedia o “arunca” pe mama intr-o nebunie incurabila, acuzandu-se de moartea fiului. El, tatal, este psiholog si incearca sa o vindece retragandu-se la cabana din padurea Eden, unde o va forta sa isi infrunte proprii monstri.

Bineinteles, tratamentul nu functioneaza, iar femeia devine ceva rar intalnit in cinematorgrafia internationala. Cercetarile pe care ea le face despre gynocid-ul din evul mediu (uciderea sistematica a femeilor, sprijinita de stat, datorita pozitiei sociale pe care le ocupa – cum ar fi vrajitoare, vaduve, adultere etc.) ii schimba parerea despre rolul femeii. In loc sa abordeze gynocid-ul obiectiv, ea se implica subiectiv si crede ca femeia este o forta malefica, un produs al raului si isi indeplineste rolul cu succes.

Absolut fiecare scena a filmului contine referiri la simboluri religioase (tanara mama ce o reprezinta pe Eva, barbatul pe Adam, padurea simbolizeaza Iadul, podul, granita dintre ratiune si haos etc.), iar multi l-au blamat pe regizor ca a depasit orice limita, de la cea a bunului simt pana la incalcarea ultimei bariere a intimitatii. Intr-adevar filmul contine scene cel putin deranjante, insuportabile, ce inspira publicului acea nesiguranta, in care nu stii la ce vei fi supus in continuare.

Subiectul este mult prea complex, dar filmul exceleaza pe partea vizuala si tehnica. Imaginile sunt inspaimantator de gratioase, conturate minutios si in concordanta cu muzica. Sunetele, cadrele, miscarile sunt alese perfect, scenele acaparante si atmosfera aproape mistica. Cu toate aceste realizari tehnice, scenele de violenta vor avea un impact neprevazut.

Pentru unii Antichrist poate fi oripilant, repulsiv, macabru, pentru altii pur si simplu tortura, iar pentru altii o opera de arta. Ingeniozitatea (sau teribilismul) regizorului sunt doar ale regizorului care nu face altceva decat sa-si exprime vizual propria parere. Nu este o forma de entertainment, este doar produsul brut al unei minti bolnave.

Replica favorita

SHE: “Nature is Satan’s church.”

Scena favorita

Prologul.