Easy Virtue

Jocul orgoliilor

Easy Virtue este adaptarea dupa piesa de teatru scrisa de Noel Coward, iar directorul englez Stephen Elliot o transpune fara sa iasa din tiparele scenetei transformand filmul intr-un adevarat spectacol teatral. Subiectul, ambientul si atmosfera de epoca alaturi de muzica si jocul actoricesc te fac sa crezi ca esti in fata scenei si parca singurul lucru care lipseste sunt ovatiile publicului.

Easy Virtue spune povestea de dragoste intre doi tineri, englezul John (Ben Barnes) si tanara si dezinvolta americana Larita (Jessica Biel). In anii ’30, cand discrepanta culturala si sociala dintre Anglia si America era mai profunda ca niciodata, John decide sa o prezinte familiei pe sotia sa, fapt care genereaza tot felul de situatii si conflicte ce pun in pericol dragostea dintre cei doi.

Prima jumatate a filmului prezinta “razboiul” dintre orgoliile casei, dna Whittaker (mama stricta si scrupuloasa a lui John, interpretata excelent de Kristin Scott Thomas) si Larita, un caracter cu totul nou in culturalizata societate britanica, dar perspicace si energica, fara sa-i fie frica sa se confrunte cu stapana casei pe probleme familiale. Conflictul este si mai savuros cand se bazeaza pe umorul tipic englezesc, adica situatii comic-ironice, personaje frustrate (surorile lui Jack) si replici “usturatoare” dar totusi pline de gratie din partea combatantelor. Este incantator sa privesti de la distanta, din mijlocul publicului, aceasta nepotrivire de personalitati, cum cele doua “doamne” se satirizeaza si ridiculizeaza pe baza diferentelor culturale a doua natiuni in plina dezvoltare la acea vreme.

Subiectul, insa, ne surprinde la un moment dat, prin intorsura situatiei, fara sa iasa din tipare, dar deajuns incat sa ne mentina interesati. Filmul slabeste putin ritmul comic, si ne pune in fata unei situatii mai grave, cu consecinte insuportabile si orgolii ranite.

Actritele principale, Jessica Biel si, in special, Kristin Scott Thomas se muleaza perfect, chiar daca se potrivesc “ca nuca in perete” ca personaje. Ambele sunt gratioase, cu un fler nestavilit, adevarate “prezente” pe scena filmului. Simbolic, Larita reprezinta star-ul holywoodian dezinvolt, caruia i se permite orice, iar doamna Whittaker aduce mai mult a o regina in devenire, cu reguli si principii clare si neabordabile. O alaturare inspirata, din care ies numai scantei si momente de amuzament deosebit. Adaugam si peisajele magnifice si atmosfera racoroasa a Regatului Unit si avem parte de un film ce binedispune indiferent de dispozitie.

Replica favorita:
Mrs Whittaker: “Is it true you had as many lovers as they say?”
Larita: “Ofcourse it’s not true Mrs. Whittaker... hardly any of them actually loved me!”

Scena favorita:
Cina cu iz de fast-food.

Cine este Mark Burnett ?

Probabil ati auzit de reality-show-uri ca Survivor, Ucenicul sau Contender. Mark Burnett este creatorul acestor show-uri. Este "copilul minune" al Hollywood-ului, "masina de bani" din LA, sau pur si simplu, genialul de la Hollywood. E un fel de alchemist al televiziunii, pe tot ce pune mana transforma in aur. Daca aruncam o privire in portofoliul sau vom observa ca are "la activ" multe emisiuni de succes si ca este specializat pe reality-show, o categorie ce recent, pare a avea tot mai mult succes.

Dar eu vroiam sa-mi exprim deliciul asupra unui singur show: Ucenicul. La baza un concurs, Ucenicul ofera mult mai mult decat atat. In principal, este vorba de 16 candidati la postul de manager in compania magnatului imobiliar Donald Trump, pe un salariu de 250 - 300.000$ pe an. Se formeaza doua echipe, iar in fiecare episod echipele primesc cate un proiect de business, iar cel care aduce mai mult profit castiga runda. Atmosfera se incinge in Boardroom (sala de sedinte), acolo unde unul (sau mai multi) candidati din echipa pierzatoare, este concediat. Apropo de genialitatea lui Mark Burnett, situatiile in care sunt pusi candidatii in Boardroom, cand isi explica greselile in fata lui Donald Trump (care incearca sa gaseasca vinovatul) da o cu totul noua perspectiva asupra naturii umane, poate fi chiar un studiu psihologic. Sa vezi un grup de oameni care initial muncesc impreuna sa indeplineasca o sarcina si, esuand, ajung in sala de sedinte unde "sar la gatul" celuilalt fara ezitare, fara scrupule si fara reminiscente. Intr-adevar, e cam diabolica ideea, sa fortezi omul sa treaca peste propria demnitate pentru bani, dar din propriul fotoliu din sufragerie, e foarte amuzant sa privesti. In ultimele sezoane ale show-ului, au mai adaugat un element la frenezia jocului: faima. Participantii sunt acum star-uri, vedete, oameni de televiziune, care concureaza pentru asociatii caritabile (castigurile generate din sarcinile pe care le da Donald Trump revin unei asociatii care o alege candidatul castigator). Inchipuiti-va in ce postura se afla vedetele care nu castiga si trebuie sa se justifice de ce nu au muncit indestul de mult pentru copii bolnavi de sida, lupta impotriva cancerului, a saraciei, etc. etc. etc. Toate acestea nu numai in fata lui Donald Trump, ci a milioanelor de spectatori pe care i-a castigat emisiunea dupa primele sezoane.

Un show care merita urmarit, chiar daca a ajuns la sezonul 8, tot te tine cu sufletul la gura si te face sa te atasezi sau sa-i urasti pe participanti. Toate iscodite de mintea ascutita a lui Mark Burnett.

De battre mon coeur s'est arrêté

De battre mon coeur s'est arrêté ,  in romana, “Inima mea a incetat sa bata” este povestea unui tanar sfasiat de propria personalitate. Thomas e un agent imobiliar marunt, in Paris, ce foloseste tehnici mai putin ortodoxe cand vine vorba de colectat chiriile si face afaceri cu oameni destul de dubiosi. Se descurca in acest anturaj, dar o veche dragoste, muzica, ii da lumea peste cap fortandu-l sa-si descopere adevaratul scop in viata si sa actioneze spre realizarea lui.  Toata energia negativa cumulata intr-o zi de munca este eliberata deasupra clapelor pianului, cand Thomas se regaseste, rabufneste cateodata si incearca sa se hotarasca ce vrea sa fie. Jucat excelent de francezul Romain Duris, vedem cele doua personalitati ale personajului Thomas iesind la suprafata in lupta lor pentru cucerirea mintii si spiritului tanarului. O adevarata metamorfoza, parca filmata “live” cu un handy-cam  de regizorul Jaques Audiard. Intregul film oscileaza intre aceste doua lumi care il naucesc pe Thomas, il aduc in pragul disperarii si il salveaza in final, redobandindu-i calitatea umana si onoarea fiintei.

Un film de clasa A al scolii franceze, din toate punctele de vedere, in care povestea, muzica si personajele se imbina realist intr-un concert de muzica de pian.

Elegy - festin actoricesc

Elegy – Dying Animal povesteste o iubire curata, naiva, tinereasca intre scriitorul/profesorul universitar David Kepesh (Ben Kingsley) si studenta sa Consuella Castillio (Penelope Cruz) cu 30 de ani mai tanara ca el. Doar ca cei doi sunt perfect constienti de diferenta dintre ei si se tem, cel putin David, de consecintele deciziilor pe care le iau.

Filmul straluceste, in principal, prin personajele prezentate clar si jucate excelent de cei doi mari actori, si practic, nu are nevoie de altceva.

David Kepesh, scriitor consacrat si profesor universitar, este un don Juan imbatranit, singuratic care isi pastraza farmecul si inca mai are succes. Este divortat, cu copii si a trecut prin patul a peste 50 de femei.

Ea, Consuella, la cei douazeci si ceva de ani, a avut doar cinci iubiti, dintre care doi au fost cei mai buni prieteni din copilarie. Traieste prima dragoste cu David, si da dovada de o maturitate nespecifica varstei.

 Intalnirea cu Consuella renaste in David un sentiment pe care el l-a uitat demult: dragostea. Chiar daca scopul sau initial a fost doar sexul, ea devine muza lui, il readuce la viata, fapt care il terifiaza, mai ales cand ea il intreaba daca isi poate inchipui restul vietii impreuna. Toate convingerile sale sunt aruncate in aer, lafel si increderea in sine, iar viata pare sa urmeze alte reguli. Nici macar “prietena sa de pat” nu-l mai poate aduce cu picioarele pe pamant, ci mai rau, il face sa-i fie mila de propria persoana. La varsta sa inaintata, David se regaseste in fata intrebarilor pe care si le punea cu atata usurinta acum 30 de ani, cand era un tanar fermecator si de succes, si la care raspundea atat de usor. Doar ca acum, raspunsurile s-au schimbat ca si cel care adreseaza intrebarile.

Consuella, pe de alta parte, este fascinata de David, de atitudinea sa gratioasa, de idolatrizarea ei, de aprecierea lui pentru ea ca pentru o opera de arta. Se lasa atrasa in mirajul dragostei perfecte pe care i-l ofera David, dar este destul de matura sa constientizeze situatia si are puterea sa se detaseze de euforia dragostei si sa gandeasca “limpede”. Sentimentele sale sunt pure, inocente si nu ezita sa le expuna in fata lui David.

 Adevarata drama o traieste scriitorul, care, cu toata experienta sa de viata si cu tot succesul pe care l-a avut, este un om singur, parasit de sotie si renegat de fiu. Se simte total dezarmat in fata deciziei de a nu mai fi singur, in fata iubirii neconditionate a Consuellei, doar din cauza preconceptiilor care l-au ghidat pana acum. Isi recunoaste goliciunea sufletului si ca toata viata nu a facut altceva decat sa-si nutreasca intelectul si nevoile carnale.

 O neasteptata schimbare de situatie (nu, nu e un atac terorist sau vreo sleahta de vampiri), da o cu totul alta tonalitate filmului, re-amestecand “cartile”/sentimentele si plasand filmul la un nivel calitativ superior.

Replica favorita:

David: “Old age sneaks up on you and the next thing you know you’re asking yourself... how is it posible for me to still be involved in the carnal aspects of the human comedy?”

David: “On the nights she isn’t with me, I am deformed...”

Scena Favorita:

Intalnirea scurta dintre cei doi din clubul de dans.