Sustineti Plural Magazine

Pentru cei ce nu stiu, Plural Magazine este singura revista scrisa in engleza pentru comunitatea expatilor din Romania, disponibila online pentru cei din afara tarii. Recent, Institutul Cultural Roman a decis sa nu mai sustina proiectul si sa il abandoneze in totalitate. Fara acest sprijin, revista nu va mai putea fi publicata.

Revista are mai mult succes in strainatate, ceea ce ma face sa cred ca disparitia ei ar duce la "patarea" imaginii Romaniei (si asa destul de "sifonata").

Ca internauti, singurul lucru pe care il putem face este sa trimitem un mail scurt (in romana) la icr@icr.ro cu ceva text de gen "nu abandonati proiectul Plural Magazin"sau "sustin Plural Magazin" etc. si poate se ia o decizie pozitiva...

Doamne-ajuta!

Inglorious Basterds - razboiul si-a schimbat uniforma

Inglorious Basterds abordeaza in mod unic, original si umoristic un subiect delicat, cel al propagandei naziste in timpul razboiului mondial.

Majoritatea peliculelor semnate de Quentin Tarantino sunt nu numai surprinzatoare dar si iesite din comun. Abordarea unui film de razboi este o miscare interesanta din partea sa, renumit pentru creatii in genul crime-gangster sau cult.

Subiectul pare simplu, o gasca de soldati americani/evrei infiltrati in Franta ocupata de nazisti planuiesc un atac terorist a carui tinte sunt membri Comandamentului Suprem Nazist inclusiv Hitler. Filmul urmareste pregatirea acestui atac - care va fi intr-un cinema - si culmineaza cu lovitura propriu-zisa, un moment de o originalitate rara, plin de umor si glorie.

Pe de alta parte, personajul Shosanna (Melanie Laurent), acarei familie este ucisa de soldati cu patru ani in urma, conduce acum cinema-ul in care va fi premiera si concepe un plan care ii va asigura razbunarea mult dorita.

Filmul este unul de razboi, fara batalii epice si eroism exagerat (chiar daca scena finala are conotatii epice datorita stilului) si abordeaza subtil genialitatea propagandei naziste ale carei tentacule se intind pana la cel mai simplu act de vointa a societatii asuprite. Joseph Goebbels, Ministrul Propagandei Publice germane, este echivalentul directorului unui studio de productii hollywodiene, cel ce decide cine devine faimos, ce filme se fac si cine atenteaza la imaginea publica a Germaniei.

Personajele sunt admirabile, nu prin scop sau misiune, ci prin stil, atitudine, excentricitate. Liderul Ticalosilor, lt. Aldo Raine (Brad Pitt) este pe cat de flegmatic pe atat de fanatic si nu-l intereseaza decat nivelul de frica pe care il inspira soldatilor germani. De partea nazistilor, colonelul Hans Landa (Christoph Waltz, demn de Oscar pentru prestatia respectiva) este pe urmele lor si ii "adulmeca" rapid, dar o face cu fler si carisma care inspira frica in randul spectatorilor, de data aceasta.

Inglorious Basterds este un film de referinta a lui Quentin Tarantino, un film ce contine toate elementele care il identifica: indrazneala, violenta, dialoguri inteligente, personaje captivante si mult stil. In viziunea sa, razboiul isi gaseste sfarsitul pe care l-ar fi meritat.

Replica favorita:

Lt.Aldo Raine: We're not in the taking-prisoner business, we're in the killing-nazi business. And cousin, business is a-booming!

Scena favorita

Colonelul Hans Landa interogheaza fermierul francez.

The Damned United – mai putin despre fotbal

Nu trebuie sa fii un expert al fotbalului si nici macar un fan, ca sa fii atras de conflictul de caractere si dramele personale ale personajelor din The Damned United.

Brian Clough a fost cel mai tanar antrenor din istoria fotbalului cand a preluat echipa Derby County. Era amuzant si prietenos, si odata inainte de un meci, l-a batut pe spate pe un tanar admirator si i-a spus “Nu vei uita niciodata ziua aceasta”. Acel tanar a devenit nuvelistul David Pearce, care a scris cartea “The Damned United”, despre tragedia shakesperiana a antrenorului Clough.

Clough (Martin Sheen) era un om nervos. Pasiunea sa pentru fotbal il consuma din interior. In timpul unui meci cu Leeds United nu a putut indura gandul de a fi pe teren si a ramas in vestiar, interpretand evolutia jocului dupa reactia tribunei. Alaturi de el, cu scopul precis de a-l mentine psihic “la suprafata”, este asistentul sau Peter Taylor (Timothy Spall). El este tacut, intelept si prudent si actioneaza permanent la timp si la subiect. Nereusind sa-i vada potentialul, Clough il insulta, iar Peter nu il mai urmeaza cand Clough preia conducerea Leeds. Acesta este inceputul sfarsitului.

Chiar daca era notoriu pentru gura sa mare, Clough este un personaj excelent datorita sarmului sau personal, care aproape intotdeauna l-a ajutat sa depaseasca momentele dificile.

Filmul se concentreaza in mare parte pe antrenorul Clough. Putem simti dezamagirea din sufletul admiratorilor. A fost atat de bun, atat de veritabil si a cazut atat de repede dupa ce a trecut de partea cealalta. In Marea Britanie, este de ajuns sa mentionezi de “cele 44 de zile” (the 44 days) si toata lumea va sti ca te referi la scurta si decadenta sa prezenta in conducerea Leeds United.

Prezentarea jocului de fotbal ramane in plan secundar in Damned United. Prezinta cateva imagini de arhiva esentiale ce evoca atmosfera din timpul jocului. Multimea de fani exprima o singura emotie in unison, in loc de grupuri separate de indivizi cu inclinatii diferite. Fanii se lasa purtati de val asemanator japonezilor la festivalurile anuale inchinate zeilor.

Enigma lui Brian Clough a fascinat intotdeauna fanii britanici. The Damned United nu ofera o explicatie usoara, ci mai mult analizeaza misterele personalitatii sale.

Replica favorita:

CLOUGH: Rome wasn’t built in a day. But, back then, I wasn’t on the job!

Scena favorita

Intalnirea televizata cu adversarul sau.

Politist adjectiv – Justitia ramane oarba

Politist adjectiv continua in stilul initiat de Cristi Puiu, asa numita “revolutie realista”, in care sunt prezentate parti din viata personajelor exact asa cum sunt ele in realitate si folosind metode cat mai statice cu putinta.

Statica si monotona este si viata lui Cristi, politistul provincial, ce ancheteaza un caz simplu de consum de substante narcotice (hasis), filand tot timpul tinerii consumatori si intocmind rapoartele sale zilnice.

Dar viata, ca de obicei, ii pregateste lui Cristi o lectie usturatoare, pe care nu o va uita prea curand sau probabil niciodata. Filajul tinerilor dureaza prea mult si Cristi este presat de comandant (Vlad Ivanov din 432) sa ia o decizie: fie pregateste un flagrant pentru a-i prinde pe tineri fumand hasis, fie lasa pe altcineva sa o faca. In orice caz, flagrantul trebuie facut si cazul terminat.

Modalitatea prin care este filmat intreg filmul este simpla, fara dinamism, cu scene lungi in care nu se intampla nimic, ci doar urmarim personajul. Dar aceasta tehnica greoaie are un scop precis: sa ne faca sa ne atasam de Cristi. Permanent suntem langa el, la bine si la rau, martori la monotonia sa, la viata sa familiala, la procesele sale de constiinta. Sustinem aceleasi principii ca si el si suntem total dezarmati in scena finala, in care totul este dat peste cap de catre comandantul politiei.

Chiar daca in cantitati reduse, dialogul este excelent si plin de subintelesuri. Rar am intalnit dialog in care personalitatea unui personaj sa fie conturata in mai putin de trei replici. Personajele comunica atunci cand trebuie, numai cand este nevoie si tot timpul la subiect. Sunt multe schimburi de replici absolut savuroase, ironice sau comice. Dar discursul final, intre Cristi si comandantul politiei este cireasa de pe tort. In cele zece minute ale scenei, comandantul ii explica tanarului politist cine este, care este scopul sau si ce atitudine trebuie sa aiba ca reprezentant al legii. Comandantul preseaza acolo unde il doare mai mult pe Cristi: constiinta, legea morala si repercusiunile, dovedind clar si precis ca are dreptate si ca legea este asa cum este si trebuie respectata. Ii dovedeste ca ei nu sunt decat niste instrumente ale unei legi oarbe si nu au dreptul sa creada in schimbare, in viitor, ci doar sa indeplineasca ordinele asa cum sunt ele scrise.

In cateva minute, pe fata lui Cristi (Dragos Bucur) se vede transformarea: incepe sa tuseasca, se balbaie, ii transpira palmele. Stie in ce directie merge discutia si care va fi deznodamantul.

Politist adjectiv este un film impresionant prin simplitatea cu care prezinta faptele si franchetea cu care transmite mesajul. Un must-see pentru orice cinefil.

Replica favorita:

Comandant Anghelache: “Luati-i usor ca sunt copii.”

Scena favorita:

Tenisul de picior si legile sale.

District 9 – rolurile sunt inversate

Prin subiect, dar mai ales abordare, District 9 resusciteaza categoria de film alienata in ultimii ani de filme a caror punct forte erau efectele speciale. Si anume, genul science-fiction.

O introducere plina de secvente extrase si prelucrate din stiri TV, sau interviuri din documentare ne pune in fata unei circumstante inspaimantatoare. In anii ’80 o nava spatiala gigantica s-a oprit deasupra orasului Johannesburg. La bord erau un numar mare de creaturi infometate si dezorientate pe care oamenii le salveaza si le acomodeaza intr-o tabara de refugiati pe care o numesc District 9. In urmatorii 20 de ani acest cartier se dezvolta intr-un mic orasel (ca de altfel orice asezare dintr-o tara emergenta), un orasel plin de agitatie si energie cu “mica diferenta” ca in loc de oameni sunt niste creaturi inalte, subtiri, asemanatoare unor insecte. Desi exista dovezi clare ca sunt o specie superioara, acesti “refugiati” sunt tratati de catre localnici cu suspiciune, indiferenta si deseori ostilitate xenofobica.

In momentul cand corporatia M.N.U. (Multi-National United) preia administratia cartierului, decid sa-i relocheze pe refugiati si il insarcineaza pe Wikus Van Der Merwe cu conducerea operatiunii. Doar ca Wikus este cat se poate de nepotrivit pentru o misiune de asemenea anvergura, el fiind un simplu asistent de birou, firav si innocent, practic imposibil sa-si impuna autoritatea. Aceasta denota si umorul regizorului Neill Blomkamp, trimitand pe acest “soricel de birou” sa indeplineasca o misiune ce poate reprezenta redobandirea morala a umanitatii.

Prima parte a filmului se concentreaza pe aceasta situatie, aceasta dilema (“ce facem cu extraterestrii?”), iar a doua parte se bazeaza pe decizii si consecinte, experimentele si obiectivele secrete pe care le are corporatia M.N.U., in principal referindu-se la dezumanizarea societatii.

In esenta, filmul dezvaluie povestea unui individ, membru al unei comunitati sociale dominante ce devine constient si participa la injustitia fata de o specie care nu este neaparat sub-dezvoltata ci doar numeric inferioara. Chiar daca viziunea regizorului asupra lumii este una sumbra, mohorata, nu este una nihilista. Filmul sugereaza subtil ca, uneori, singura cale pentru a-ti dobandi umanitatea este mai intai sa devii complet inuman.

Replica favorita:

“The MNU is trying to move the aliens for humanitarian purposes, but the real purpose, just as it has been right from the beginning is weapons.

Scena favorite:

Laboratorul de experimente al cercetatorilor M.N.U.

Five Minutes of Heaven – o intalnire emotionala de gradul III

Five Minutes of Heaven ne face cunostinta cu doua personaje inedite cu care ne este greu sa empatizam.

In Irlanda anilor 1975 societatea era tulburata de conflicte violente ce pareau a provoca un razboi civil. De o parte IRA (Armata Republicana Irlandeza) tintea loialisti britanici, iar de cealalta parte Forta Voluntara din Ulster ce se razbuna pe catolici, considerandu-i militanti republicani.

Un astfel de voluntar este Alistar Little (Liam Neeson) care impreuna cu gasca sa pune la cale si executa asasinarea unui tanar catolic inocent, James Griffin. In seara crimei, fratele de 11 ani a victimei este martor la executie, moment ce il va marca profund si ii va pata viata cu un sentiment dureros de vinovatie.

30 de ani mai tarziu, cei doi - criminalul Alistar Little si Joe Griffin acum tata a doi copii – planuiesc sa se intalneasca in cadrul unui program de reconciliere, in fata camerelor de filmat. Criminalul a ispasit 12 ani de inchisoare, este acum mult mai cugetat, cu experienta de viata si un adevarat orator. Pe de alta parte Joe Griffin (jucat excelent de James Nesbitt) a trait o viata de calvar, cu mama sa invinuindu-l permanent pentru crima fratelui sau si o dorinta de razbunare ce i-a macinat sufletul atata timp.

Pe acest conflict se axeaza filmul si pregatirea intalnirii celor doi intinde nervii la maxim, in asa fel incat pana la momentul respectiv suntem emotional epuizati. Din punct de vedere psihic, cei doi sufera de aceeasi boala: vinovatia. Criminalul constientizeaza fapta si este torturat de gandul vinovatiei. Este pregatit pentru orice pedeapsa din partea familiei in schimbul ispasirii. Asemenea, Joe Griffin este sufocat de nevoia razbunarii dupa 30 de ani in care a trait ca un criminal in ochii mamei sale.

Distributia este pe masura, chiar daca destul de restransa. Liam Neeson este calm, calculat si rolul i se potriveste perfect, dar de data aceasta irlandezul James Nesbitt il surclaseaza. Mima fetei si pornirile nebunesti jucate atat de bine, balbaitul si privirea disperata, reactiile la tot ce aminteste de inamicul sau, incercarea de a fi normal, toate sunt redate cu acuratete si profesionalism.

De remarcat este si prezenta romancei Anamaria Marinca intr-un rol secundar simpatic, nesolicitant.

Regizat de un maestru al filmelor cu personalitati (Oliver Hirschbiegel a mai regizat si Downfall despre ultimele ore din viata lui Hitler) Five Minutes of Heaven se inspira din personaje reale si pune in scena elegant o lupta psihologica de amploare, manata de sentimentul urii si al rascumpararii sufletului.

Replica favorita:

JOE GRIFFIN: So, the man shot my brother three times in the head. The man is having the life of Riley. What should I do? Do I shake his hand… or do I kill him ?!

JOE GRIFFIN: Not kill him? My five minutes of Heaven? How would that not be good for me?

Scena favorite:

Monologul lui Alistar Little.

The Taking of Pelham 123

Cand vine vorba de Tony Scott, stii sigur la ce sa te astepti: actiune de calitate si nume mari. Titluri ca Domino, Déjà vu sau Man on Fire sunt exemple evidente.

Taking of Pelham 123 se incadreaza perfect in aceeasi categorie. Avem doua nume de referinta (Denzel Washington si John Travolta), roluri ce se potrivesc de minune, un subiect interesant prin natura lui si stilul visual excelent specific regizorului Scott, fac din aceasta pelicula una pe deplin admirabila.

Subiectul este aparent simplu: un vagon de metrou plin de pasageri luati ostateci de catre ingeniosul Stryder (John Travolta) si Walter Garber, dispatcher-ul metroului care este nevoit sa tina legatura cu el si sa negocieze in numele autoritatilor. Stryder pare sa ii placa de simplitatea lui Garber si dezvolta o relatie amicala, ceea ce il face pe infractor sa negocieze doar cu el. Totul pare simplu la suprafata, dar cand Stryder afla despre Garber ca este anchetat pentru coruptie, interactiunea dintre cei doi devine tot mai interesanta, iar miza se mareste permanent. Teroristul este un negociator puternic si pare ca nu are nimic de pierdut, iar Garber este cetateanul perfect, acuzat pe nedrept, cu frica de Dumnezeu, ceea ce face ca interactiunea dintre ei sa fie foarte incitanta.

Punctul forte al acestui film este insa spectacolul actoricesc. E ca si cum regizorul le-ar fi dat caracterizarile personajelor si replicile si i-a lasat in fata camerei sa improvizeze. Totul este pe cat de natural pe atat de credibil. Rautatea si ingeniozitatea lui Stryder e coplesitor transpusa “in scena” de John Travolta. Privirea sa de gheata parca trece prin ecran si nu dureaza mult ca sa supuna spectatorul vointei sale, ca un fel de hipnoza. Este imprevizibil si pare ca a planuit totul pana la ultimul detaliu.

Aici intervine Garber, care, prin pozitia sa, este ultimul om la care te poti gandi ca ar rezolva situatia. E un om simplu (o recunoaste), nu are planuri marete si nu vrea sa aiba nimic de-a face cu negocierea. Fortat de circumstante, el este nevoit sa-si dezvaluie din trecutul nefericit si sa-si infrunte propria frica. Interactiunea dintre cei doi devine ca o spovedanie si ambii recunosc multe greseli pe care le-au facut de-a lungul vietii.

De mentionat este si prezenta lui James Gandolfini (Tony Soprano) care il joaca cu verva pe primarul new-yorkez caruia nu-i mai pasa, deoarece nu mai candideaza pentru urmatorul mandat.

Replica favorita

Garber suna la 911 in timp ce il urmareste pe Stryder, virand in mare viteza prin traficul new-yorkez.

OPERATOR: 911, what’s your emergency?

GARBER:This is Walter Garber, MTA dispatcher…

OPERATOR: How do you spell that?

Scena favorita:

Discutia scurta cu negociatorul.

Gran Torino – tragedia diversitatii

Ca regizor, Clint Eastwood intotdeauna a abordat subiecte “grele”/cu greutate cand vine vorba de film. Productii ca Mystic River, Million Dollar Baby sau Changeling toate au surprins in mod placut si au dovedit ca batranul Clint nu e numai un mare actor, ci si un regizor iscusit, si un adevarat “om” al cinematografiei.

Nici Grand Torino nu e mai prejos. Nu este film de Oscar, dar cu siguranta merita vazut si studiat din punct de vedere al subiectului si a transpunerii pe ecran. Filmul este o placere de vizionat pentru ca regizorul reuseste sa prezinte simplu, un subiect destul de complicat, si anume conflictul dintre culturi diferite, cu un trecut plin de evenimente marcante si mentalitati diametral opuse.

Suburbia in care Walt Kowalski (Clint Eastwood) si-a petrecut jumatate din viata, este acum “cotropita” de alte nationalitati cum ar fi coreeni, mexicani, africano-americani s.a.m.d. Walt este un om “trecut prin viata”, veteran de razboi, conflict ce i-a alterat imaginea fata de alte natiuni in afara de a sa. Se simte acum atacat din toate partile si este mai reticent ca orcand, chiar si fata de tanarul preot al congregatiei care incearca sa-l ajute. Walt este mereu susceptibil, nu vrea sa aiba de-a face cu nimeni si inca nu-i vine sa creada cat de repede si in ce fel s-a schimbat lumea. Putinii sai prieteni sunt lafel de irascibili si au impresia ca sunt in inferioritate numerica. Dupa ce sotia sa trece in nefiinta, Walt intra in conflict cu familia de coreeni vecina, cand baiatul cel mai mic, intr-un test de maturitate, incearca sa-i fure “bijuteria” din garaj, un Ford Gran Torino.

Filmul este structurat ca la carte. Nu trec cinci minute si deja il cunoastem pe ranchiunosul Walt cu problemele si frustrarile sale. Urmeaza apoi prezentarea cartierului, a vecinilor si apoi aflam mai multe despre Walt. Totul decurge firesc, simplu si profund in acelasi timp, regizorul transmitand emotiile in mod clasic, prin imagini statice, dialog spinos/perspicace si joc actoricesc.

Un alt subiect pe care regizorul il abordeaza subtil este pierderea identitatii ca natiune. Toata lumea parca vrea sa obtina masina Ford Gran Torino de la el, inclusiv prietenul sau irlandez sau gasca de coreeni buni-de-nimic ce sta in spatele tuturor conflictelor din acest film. Walt nu se lasa convins si pastreaza masina in garaj, greoaie si stralucitoare, simbol al tariei sale de caracter si al rezistentei natiunii americane in fata imigrarilor masive in SUA din ultimele decenii.

Filmul nu straluceste cand vine vorba de ceilalti actori in afara de Clint Eastwood, care fie nu sunt profesionisti, fie nu prea isi dau silinta. Dar personalitatea lui Walt, alaturi de dialogurile si interactiunile interesante la care ia parte, te fac sa treci peste jocul scenic slabut.

Gran Torino isi merita titlul de film-cult si este chiar fascinant felul cum sunt abordate subiecte atat de complexe intr-un mod atat de simplu si clar.

Replica favorita

The Priest: “Do you have a problem with me, Mr.Kowalski?”

Walt Kowalski: “Well I think you’re an over-educated 27 year old virgin who likes to hold the hands of old ladies who are supersticious and promises them eternity!”

Scena favorita

Kowalski in vizita la bunul sau prieten, frizerul.

State of Play – puterea presei

Chiar daca trecem cu vederea numele mari de pe afisul filmului, tot vom fi surprinsi de State of Play mai ales datorita subiectului pe care il abordeaza.

Cal McAffrey (Russel Crowe) este jurnalistul american clasic, intotdeauna fara chef, sarcastic, dar eficient si tenace. Este o legenda in redactia ziarului The Washington Globe deoarece stie sa “adulmece” subiectele de tiraj mare inca de inainte ca ele sa ajunga mari. Acest simt al sau il ajuta sa faca legatura intre doua crime de o importanta aparent nesemnificativa, dar care pateaza imaginea bunului sau prieten, congressman-ul Stephen Collins (Ben Affleck).

Congressman-ul este seful unei Comisii de Ancheta ce analizeaza cazul unei corporatii, PointCorp, ce contracteaza mercenari in Afganistan si Irak pentru a duce la bun sfarsit misiunile de eliberare americane. Doar ca ancheta vizeaza victimele colaterale ale acestor misiuni, victimele mercenarilor angajati de statul american. Cu asemenea subiect, procesul este permanent in atentia mass-media, iar cand colaboratoarea/amanta congressman-ului este ucisa, credibilitatea politicianului este zguduita din radacini.

Aici intervine McAffrey care impreuna cu partenera sa, Della (Rachel McAdams) descopera incet, dar sigur, detaliile unei conspiratii ce atenteaza la structurile militare ale natiunii americane.

Relatia profesionala dintre cei doi, McAffrey si Della, este cum nu se poate mai delicioasa. Reprezinta doua generatii de jurnalisti, McAffrey, clasic, ranchiunos, dezordonat, adept paper-print si Della, bloggerita tanara, isteata, cu laptop de ultima generatie si tot timpul speculand detaliile picante din vietile personalitatilor. Interactiunea dintre ei este geniala, plina de verva si stil.

Un alt personaj remarcabil este editoarea-sef Cameron Lynne (Hellen Mirren) care la randul ei se confrunta cu o problema spinoasa: noii actionari ai ziarului nu tin cont de calitatea informatiei, de demnitatea articolelor, ci conteaza doar vanzarile. Ea trebuie sa-si adapteze strategia si sa-si “pistoneze”/preseze reporterii sa fie mai eficienti si sa gaseasca subiecte care sa se vanda.

Subiectul, personajele, dar si incursiunea in life-style-ul redactiei unui ziar renumit aseaza pelicula intr-o categorie aparte, cea a filmelor bune. State of Play este un film cu atitudine.

Replica favorita

MCAFFREY: Are you trying to make me part of the story?

DELLA: No I’m trying to get a little “context”

MCAFFREY: “Context” - read “dirt” ?

Scena favorita

Interviul cu PR agent.

Movie Scripts vs. Books

More often I tend to think that movie scripts win the battle against books. Today, the speed of the life we’re living is far higher than was our grand-parents or grand-grand parents. Those who find more than two hours a day for themselves are plain lucky.

Nowdays, movies scripts are available to read online and some in electronic format (can buy it on Amazon). For those who don’t know what a movie script is here’s a definition: a screenplay or script is a written work especially for a film or television program. Meaning that a script tells you what happens in a movie scene by scene.

In our minds, words are represented by images. If I say “horse”, the image of a horse pops up in our minds, with shape, color and sizes left to the imagination of each of us. That’s why a book is always gonna be greater than a movie. Because, as we read it, we imagine everything the words on paper indicate us while a movie shows us the images that somebody else’s imagination created for us. But books are long and someone who tries to make the best of his free hour-a-day can very easily be disappointed (think about The Lord of the Rings or The Godfather, it takes a while until excitement happens).

This is where the movie script steps up. Even though the language can sometimes be a little technical, it is easy to learn and once you know it, it will work for you. Besides that, a script does exactly what a book does. Each scene contains a short and concise description of the setting where the action takes place and the dialogue. And lets the reader imagine the rest. Skillful script-writers know how to make the description (of the setting or the action) easy and often delightful to read, making the script what professionals call “a page-turner”. Also you’re never discouraged by the size of a movie-script as it is a standard 90 to 120 pages which can be easily read in about an hour or so. So scene by scene, a movie script spurs the imagination of the reader, just like a book does, the difference being that the climax moments come quicker than in books and time is essential in our everyday lives.

Of course, I’m talking about reading a script before seeing the movie, because most of the times, the movie sets your mind to the approach that the director had for the movie (can you think of anyone else playing Don Corleone or Aragorn or Gandalf? Even if there is someone better than Peter Jackson’s choice of actors out there, reading the book or script will have these actors images in mind). It’s scientifically proved that the mind tends to follow a precedent if it is aware of it. But if you read it before seeing a movie, your mind is free to decide how everything looks and sometimes you won’t even want to see the movie since it will ruin the nice little picture in your head that you created.

The Academy of Motion Pictures Arts and Sciences noticed that and has a special category for Original Writing since 1927. Pick a winner from their list and find the script online, read it, and see how your mind pictures the movie before seeing it. It’s the same process as reading a book, the mind does the same thing, only that things happen faster as you go through it.

I don’t think movie-scripts are a substituent for books, but in time I believe it’ll be a great alternative.

RocknRolla – englezesc, prin definitie

RocknRolla este ultima creatie a regizorului-scenarist Guy Ritchie, care, dupa doua esecuri notabile (Swept Away si Revolver) se intoarce la stilul sau favorit si cel mai aclamat: umorul negru al mafiotilor britanici de la orice nivel ierarhic.

Povestea pare a fi simpla, la prima vedere, dar toti fanii Guy Ritchie stiu ca nimic nu e ceea ce pare in filmele sale. Pe scurt, un cap mafiot londonez (Tom Wilkinson) se pregateste sa incheie o afacere foarte profitabila cu un afacerist rus, doar ca se impiedica in cateva detalii aparent insignifiante, cum ar fi disparitia tabloului norocos al rusului si jafurile constante pe care acesta trebuie sa le suporte. Cu participatia unei gasti de escroci de mana a treia (Gerard Butler, Idris Elba si Tom Hardy) lucrurile se complica si mai mult, si fiecare parte apeleaza la metodele specific ne-ortodoxe pentru a gasi tabloul. Unde mai pui ca nici rusul nu e un simplu afacerist si e clar ca lucrurile nu sunt asa de simple cum par.

Fara indoiala, regizorul englez stie excelent sa creeze personaje. Fiecare dintre ele, fara exceptie, este unic, bine definit si cu personalitate. Fiecare are o poveste de spus, are un anumit stil si o argumentare pe masura. Nimic nu este relativ la personajele sale. Sunt puternice, credibile si memorabile. De la nume si pana la faptele oribile pe care le comit, personajele lui Guy Ritchie sunt atent elaborate, “inzestrate” cu tot felul de vicii si slabiciuni si puse in fata unor situatii contrare tuturor conceptiilor pe care ei le sustin cu atata verva.

Iar cand interactioneaza, nu exista moment in care sa nu rosteasca ceva memorabil, inteligent si mai ales sarcastic. Dialogurile in RocknRolla sunt geniale, lafel ca si cei ce le transpun cu atata nonsalanta pe ecran. Intr-adevar, si accentul englezesc face diferenta, dar cand personalitatile unice isi dezvaluie secretele (drogatul care filosofeaza, si o face bine) sau durii isi “dau arama pe fata” (afaceristul rus incearca sa fie romantic) toate acestea in situatii criza, esti martor unor momente de umor veritabil.

Actorii isi joaca rolul cu profesionalism, avand in vedere ca sunt alesi numai din scoala britanica de film, una din cele mai respectabile si totodata productiva din lume. Din numarul mare de actori principali, este de remarcat Tom Wilkinson (nominalizat la Oscar pentru rolul din Michael Clayton) acarui maiestrie se dovedeste inca odata, avand multa libertate pe ecran, precum si momente remarcabile de improvizatie.

Si stilul de redare a imaginii este specific englezesc. Luand in calcul si subiectul stufos, cu multe personaje, intorsaturi de situatii si conflicte, scenele sunt concise, cu un scop precis, si montate in asa fel incat sa serveasca claritatii subiectului. Uneori, imaginile se desfasoara ca un sketch, alternand cu momente de fast/slow-motion, o formula ce functioneaza si nu este folosita abuziv in cazul de fata.

RocknRolla nu este Snatch (filmul de referinta a lui Guy Ritchie) si duce lipsa de momente dramatice. Dar asa ii sta cel mai bine si va fi o delectare pentru oricine decide sa-l vizioneze

Replica favorita

Lenny Cole: “There’s no school like old school and I’m the f...king Head-Master! That’s why they came to me!”

Russian bodyguard: “Do you think you should have lend him the painting?”

Uri: “It makes the peasant feel royal! Don’t spoil it. We need him!”

Scena favorita

Partida de palmuit

Blindness – o incizie in normele sociale

In filmul Blindness este imaginata o situatie pe cat de ciudata pe atat de interesanta. Ce s-ar intampla daca lumea ar fi lovita de o molima ce duce la orbire? In primul rand, ar fi haos, dar ar mai putea fi omul lafel de adaptabil in crearea unei societati care sa functioneze?

Filmul este noir, apocaliptic, dar prezinta niste situatii interesante. Boala “orbirii albe” cum este denumita in film este foarte contagioasa si nu i se explica provenienta. Ci, mai curand, cum se raspandeste si reactiile societatii in fata unei molime de nestapanit. Pentru ca mintile luminoase nu reusesc sa gaseasca nici cauza si nici leacul bolii, conducatorii societatii hotarasca sa “interneze” toti bolnavii intr-un spital, imprejmuit cu ziduri si gard electric si pazit de soldati. Toti cei ce incearca sa iasa sunt impuscati pe loc. Doar ca printre cei bolnavi este si sotia unui doctor care nu este afectata de virus. Ea hotaraste sa ramana cu sotul ei si sa aiba grija de el, dar sfarseste prin a avea grija de toti ceilalti. Incet, spitalul se umple si apar problemele de organizare. Mancarea este trimisa din exterior si este tot mai putina. Incercarea democratica a doctorului de a organiza lumea din spital pe categorii esueaza in momentul cand unul dintre cei orbi ridica o arma si ameninta ca va incepe sa traga la intamplare daca i se opune rezistenta.

Si asa se naste anarhia. Anarhie ce provoaca haos, acte de cruzime, degradare umana si duce, inevitabil, la autodistrugere. Interesanta este situatia sotiei doctorului (Julianne Moore) care din simpla sotie iubitoare devine aproape ca un sfant printre cei orbi. Ea continua sa se prefaca cum ca ar fi oarba, dar este tot timpul acolo unde este nevoie de ea. Situatia este profund marcanta, nu doar pentru personaj, ci si pentru spectator, deoarece circumstantele nefaste in care se regasesc oamenii, chiar ii forteaza sa comita acte inumane.

Instinctele de supravietuire primeaza si demnitatea este calcata in picioare cand “regele salonului 3” (cel ce detine arma si care controleaza proviziile) stabileste o modalitate unica de a comercializa mancarea: fiecare salon de bolnavi trebuie sa plateasca “in natura” daca doreste sa primeasca hrana. Se porneste un razboi, un razboi dur al orbilor, plin de sarcasm, si totul se naruie ca un castel de nisip.

Trecand peste atrocitatile redate subtil de regizor, filmul este interesant datorita analizei asupra omului pus intr-o situatie limita, greu de imaginat, dar cu consecinte teribile.

Dupa o nuvela de Jose Saramago, scriitor portughez laureat al premiului Nobel pentru literatura si regizat de Fernando Meirelles, regizorul unor filme de referinta ca City of God si The Constant Gardener, Blindness surprinde atat prin aspectul de film-noir grotesc, cat si prin intrebarile pe care le adreseaza tacit despre natura umana.

Replica favorita

Narrator: Weeks past, and with time the city was bored back to work oblivious to the evidence all around them that the disease was immune to birocracy.

Scena favorita

Noua imagine a orasului.

Antichrist – o viziune aparte

Prin filmul Antichrist, danezul Lars von Trier, proaspat revenit dintr-o profunda depresie, dovedeste lumii ca cinema-ul nu are limite si ca liberul arbitru nu poate fi obstructionat. Iar daca aceasta manifestare este oripilanta, ostentativa sau chiar marcanta, ramane ca publicul sa decida.

Subiectul seamana cu cel al unui film horror: in timp ce parintii fac dragoste, copilul lor de cativa anisori se ridica din pat si sare pe geam atras de imaginea ispititoare a iernii, cazand in gol cateva etaje. Tragedia o “arunca” pe mama intr-o nebunie incurabila, acuzandu-se de moartea fiului. El, tatal, este psiholog si incearca sa o vindece retragandu-se la cabana din padurea Eden, unde o va forta sa isi infrunte proprii monstri.

Bineinteles, tratamentul nu functioneaza, iar femeia devine ceva rar intalnit in cinematorgrafia internationala. Cercetarile pe care ea le face despre gynocid-ul din evul mediu (uciderea sistematica a femeilor, sprijinita de stat, datorita pozitiei sociale pe care le ocupa – cum ar fi vrajitoare, vaduve, adultere etc.) ii schimba parerea despre rolul femeii. In loc sa abordeze gynocid-ul obiectiv, ea se implica subiectiv si crede ca femeia este o forta malefica, un produs al raului si isi indeplineste rolul cu succes.

Absolut fiecare scena a filmului contine referiri la simboluri religioase (tanara mama ce o reprezinta pe Eva, barbatul pe Adam, padurea simbolizeaza Iadul, podul, granita dintre ratiune si haos etc.), iar multi l-au blamat pe regizor ca a depasit orice limita, de la cea a bunului simt pana la incalcarea ultimei bariere a intimitatii. Intr-adevar filmul contine scene cel putin deranjante, insuportabile, ce inspira publicului acea nesiguranta, in care nu stii la ce vei fi supus in continuare.

Subiectul este mult prea complex, dar filmul exceleaza pe partea vizuala si tehnica. Imaginile sunt inspaimantator de gratioase, conturate minutios si in concordanta cu muzica. Sunetele, cadrele, miscarile sunt alese perfect, scenele acaparante si atmosfera aproape mistica. Cu toate aceste realizari tehnice, scenele de violenta vor avea un impact neprevazut.

Pentru unii Antichrist poate fi oripilant, repulsiv, macabru, pentru altii pur si simplu tortura, iar pentru altii o opera de arta. Ingeniozitatea (sau teribilismul) regizorului sunt doar ale regizorului care nu face altceva decat sa-si exprime vizual propria parere. Nu este o forma de entertainment, este doar produsul brut al unei minti bolnave.

Replica favorita

SHE: “Nature is Satan’s church.”

Scena favorita

Prologul.

Transformers 2 – galagios dar funny

Fata de primul Transformers, sequel-ul exceleaza in efecte speciale de tot felul, si implicit, actiune in cantitati generoase. Cred ca mai mult de 50% din durata filmului (2 ore si 20 min) sunt explozii lupte si orice se incadreaza in categoria spectaculos. Mi-era dor de un film de actiune dar acesta mi-a satisfacut pofta pentru tot anul.

La subiect e cat se poate de simplu: robotii buni vs. robotii rai care vor sa distruga lumea. Personajele sunt amuzante si cele vechi, dar si cateva noi care dau aerul acela relaxat specific unui blockbuster de vara. Shia Leboeuf si Megan Fox se potrivesc cu rolurile respective si alearga mai tot timpul.

Cu un asemenea buget (aprox.150 mil $) regizorul Michael Bay si-a putut permite sa seteze un adevarat razboi intre cele doua tabere, razboi care implica si armata americana in toata splendoarea ei. E vorba de confruntarea finala care e filmata specific regizorului Bay (incoronat regizorul filmelor de actiune la Hollywood) cu multe scene low-motion, explozii si situatii limita. O scena care taie rasuflarea nu o singura data.

Interesant de observat ca toate masinariile care se arata in film, toti robotii, sunt masini americane si japoneze. Multe dintre masinile din serialul original erau de fabricatie europeana si japoneza (Lamborghini, Ferrari, Honda, Suzuki etc), dar acum cele europene au fost inlocuite de marci americane. Incearca oare filmul sa dea un boost vanzarilor de masini americane? Vom vedea...

Cateva lucruri amuzante despre productia filmului pe site-ul http://www.imdb.com/title/tt1055369/trivia

Il y a longtemps que je t’aime – dreptul la viata

Filmul frantuzesc Il y a longtemps que je t’aime este profund, tragic, si prezinta o situatie pe care iti doresti sa nu fie posibila, sa nu se intample, dar care este totusi atat de plauzibila.

Dupa 15 ani de inchisoare, Juliette (Kristin Scott Thomas) revine, impotriva vointei sale, in custodia surorii mai mici, acum casatorita si cu doi copii. Este o lume total noua pentru Juliette, precum si un personaj cu totul ciudat pentru membrii familiei. Este greu pentru ea sa se adapteze, dar o face incet si cu o reticenta aproape exasperanta si permanent umbrita de trecutul nefast care inca o urmareste indeaproape. Depune un efort emotional aproape inuman pentru a se integra din nou in familie, in societate, in grupul de prieteni fara sa dezvaluie motivul pentru care a pierdut 15 ani din viata in inchisoare.

In interiorul familiei lui Lea (sora sa, interpretata de Elsa Zylberstein) ritmul se schimba. Copii o accepta pe Juliette, dar nu fara sa stie totul despre ea, iar tatal lor este cam reticent, avand in vedere faptul ca ea a fost condamnata pentru ca si-a ucis fiul de 6 ani. Pe de alta parte, sora Lea a fost fortata de catre parinti sa o uite definitiv pe Juliette in momentul cand aceasta a fost condamnata, chiar daca cele doua se intelegeau de minune. Totul este dat peste cap, dar forta psihica a celor doua eroine depaseste orice moment.

Nimic nu te face sa o iubesti pe Juliette, mai ales dupa ce aflam motivul “sederii” in inchisoare, dar acest truc cinematografic specific frantuzesc, functioneaza perfect. Mare parte din film te ademeneste sa o judeci pe Juliette, chiar sa o dispretuiesti, crezand ca nimic nu poate fi mai oribil decat fapta ei si ca nici o pedeapsa nu este indeajuns pentru ce a facut.

Dar adevaratul motiv nu il stie decat ea, Juliette, si cand este dezvaluit, va schimba radical orice prejudecata si orice stare de spirit.

Il y a longtemps que je t’aime este un film cu o prezenta simpla, parca filmat de un membru al familiei, veridic si emotional. Premiat pe buna dreptate la multe festivaluri internationale de film, este de admirat franchetea cu care pelicula expune situatia, precum si prestanta actorilor absolut impecabila.

Replica favorita

Juliette e in perioada de proba ca secretara la un spital.

Directorul Spitalului: “E un serviciu. O echipa. Ne asteptam sa se formeze o unitate, un spirit de echipa. Cativa dintre colegi s-au plans ca sunteti rece, distanta. Nu vorbiti cu nimeni niciodata. Faceti un efort, fiti mai putin inchisa in dumneavoastra... Inteleg ca nu e...

Juliette: Ce intelegeti ?

Scena favorita

Cele doua surori canta la pian melodia “Il y a longtemps que je t’aime” cum o faceau in copilarie.

Easy Virtue

Jocul orgoliilor

Easy Virtue este adaptarea dupa piesa de teatru scrisa de Noel Coward, iar directorul englez Stephen Elliot o transpune fara sa iasa din tiparele scenetei transformand filmul intr-un adevarat spectacol teatral. Subiectul, ambientul si atmosfera de epoca alaturi de muzica si jocul actoricesc te fac sa crezi ca esti in fata scenei si parca singurul lucru care lipseste sunt ovatiile publicului.

Easy Virtue spune povestea de dragoste intre doi tineri, englezul John (Ben Barnes) si tanara si dezinvolta americana Larita (Jessica Biel). In anii ’30, cand discrepanta culturala si sociala dintre Anglia si America era mai profunda ca niciodata, John decide sa o prezinte familiei pe sotia sa, fapt care genereaza tot felul de situatii si conflicte ce pun in pericol dragostea dintre cei doi.

Prima jumatate a filmului prezinta “razboiul” dintre orgoliile casei, dna Whittaker (mama stricta si scrupuloasa a lui John, interpretata excelent de Kristin Scott Thomas) si Larita, un caracter cu totul nou in culturalizata societate britanica, dar perspicace si energica, fara sa-i fie frica sa se confrunte cu stapana casei pe probleme familiale. Conflictul este si mai savuros cand se bazeaza pe umorul tipic englezesc, adica situatii comic-ironice, personaje frustrate (surorile lui Jack) si replici “usturatoare” dar totusi pline de gratie din partea combatantelor. Este incantator sa privesti de la distanta, din mijlocul publicului, aceasta nepotrivire de personalitati, cum cele doua “doamne” se satirizeaza si ridiculizeaza pe baza diferentelor culturale a doua natiuni in plina dezvoltare la acea vreme.

Subiectul, insa, ne surprinde la un moment dat, prin intorsura situatiei, fara sa iasa din tipare, dar deajuns incat sa ne mentina interesati. Filmul slabeste putin ritmul comic, si ne pune in fata unei situatii mai grave, cu consecinte insuportabile si orgolii ranite.

Actritele principale, Jessica Biel si, in special, Kristin Scott Thomas se muleaza perfect, chiar daca se potrivesc “ca nuca in perete” ca personaje. Ambele sunt gratioase, cu un fler nestavilit, adevarate “prezente” pe scena filmului. Simbolic, Larita reprezinta star-ul holywoodian dezinvolt, caruia i se permite orice, iar doamna Whittaker aduce mai mult a o regina in devenire, cu reguli si principii clare si neabordabile. O alaturare inspirata, din care ies numai scantei si momente de amuzament deosebit. Adaugam si peisajele magnifice si atmosfera racoroasa a Regatului Unit si avem parte de un film ce binedispune indiferent de dispozitie.

Replica favorita:
Mrs Whittaker: “Is it true you had as many lovers as they say?”
Larita: “Ofcourse it’s not true Mrs. Whittaker... hardly any of them actually loved me!”

Scena favorita:
Cina cu iz de fast-food.

Cine este Mark Burnett ?

Probabil ati auzit de reality-show-uri ca Survivor, Ucenicul sau Contender. Mark Burnett este creatorul acestor show-uri. Este "copilul minune" al Hollywood-ului, "masina de bani" din LA, sau pur si simplu, genialul de la Hollywood. E un fel de alchemist al televiziunii, pe tot ce pune mana transforma in aur. Daca aruncam o privire in portofoliul sau vom observa ca are "la activ" multe emisiuni de succes si ca este specializat pe reality-show, o categorie ce recent, pare a avea tot mai mult succes.

Dar eu vroiam sa-mi exprim deliciul asupra unui singur show: Ucenicul. La baza un concurs, Ucenicul ofera mult mai mult decat atat. In principal, este vorba de 16 candidati la postul de manager in compania magnatului imobiliar Donald Trump, pe un salariu de 250 - 300.000$ pe an. Se formeaza doua echipe, iar in fiecare episod echipele primesc cate un proiect de business, iar cel care aduce mai mult profit castiga runda. Atmosfera se incinge in Boardroom (sala de sedinte), acolo unde unul (sau mai multi) candidati din echipa pierzatoare, este concediat. Apropo de genialitatea lui Mark Burnett, situatiile in care sunt pusi candidatii in Boardroom, cand isi explica greselile in fata lui Donald Trump (care incearca sa gaseasca vinovatul) da o cu totul noua perspectiva asupra naturii umane, poate fi chiar un studiu psihologic. Sa vezi un grup de oameni care initial muncesc impreuna sa indeplineasca o sarcina si, esuand, ajung in sala de sedinte unde "sar la gatul" celuilalt fara ezitare, fara scrupule si fara reminiscente. Intr-adevar, e cam diabolica ideea, sa fortezi omul sa treaca peste propria demnitate pentru bani, dar din propriul fotoliu din sufragerie, e foarte amuzant sa privesti. In ultimele sezoane ale show-ului, au mai adaugat un element la frenezia jocului: faima. Participantii sunt acum star-uri, vedete, oameni de televiziune, care concureaza pentru asociatii caritabile (castigurile generate din sarcinile pe care le da Donald Trump revin unei asociatii care o alege candidatul castigator). Inchipuiti-va in ce postura se afla vedetele care nu castiga si trebuie sa se justifice de ce nu au muncit indestul de mult pentru copii bolnavi de sida, lupta impotriva cancerului, a saraciei, etc. etc. etc. Toate acestea nu numai in fata lui Donald Trump, ci a milioanelor de spectatori pe care i-a castigat emisiunea dupa primele sezoane.

Un show care merita urmarit, chiar daca a ajuns la sezonul 8, tot te tine cu sufletul la gura si te face sa te atasezi sau sa-i urasti pe participanti. Toate iscodite de mintea ascutita a lui Mark Burnett.

De battre mon coeur s'est arrêté

De battre mon coeur s'est arrêté ,  in romana, “Inima mea a incetat sa bata” este povestea unui tanar sfasiat de propria personalitate. Thomas e un agent imobiliar marunt, in Paris, ce foloseste tehnici mai putin ortodoxe cand vine vorba de colectat chiriile si face afaceri cu oameni destul de dubiosi. Se descurca in acest anturaj, dar o veche dragoste, muzica, ii da lumea peste cap fortandu-l sa-si descopere adevaratul scop in viata si sa actioneze spre realizarea lui.  Toata energia negativa cumulata intr-o zi de munca este eliberata deasupra clapelor pianului, cand Thomas se regaseste, rabufneste cateodata si incearca sa se hotarasca ce vrea sa fie. Jucat excelent de francezul Romain Duris, vedem cele doua personalitati ale personajului Thomas iesind la suprafata in lupta lor pentru cucerirea mintii si spiritului tanarului. O adevarata metamorfoza, parca filmata “live” cu un handy-cam  de regizorul Jaques Audiard. Intregul film oscileaza intre aceste doua lumi care il naucesc pe Thomas, il aduc in pragul disperarii si il salveaza in final, redobandindu-i calitatea umana si onoarea fiintei.

Un film de clasa A al scolii franceze, din toate punctele de vedere, in care povestea, muzica si personajele se imbina realist intr-un concert de muzica de pian.

Elegy - festin actoricesc

Elegy – Dying Animal povesteste o iubire curata, naiva, tinereasca intre scriitorul/profesorul universitar David Kepesh (Ben Kingsley) si studenta sa Consuella Castillio (Penelope Cruz) cu 30 de ani mai tanara ca el. Doar ca cei doi sunt perfect constienti de diferenta dintre ei si se tem, cel putin David, de consecintele deciziilor pe care le iau.

Filmul straluceste, in principal, prin personajele prezentate clar si jucate excelent de cei doi mari actori, si practic, nu are nevoie de altceva.

David Kepesh, scriitor consacrat si profesor universitar, este un don Juan imbatranit, singuratic care isi pastraza farmecul si inca mai are succes. Este divortat, cu copii si a trecut prin patul a peste 50 de femei.

Ea, Consuella, la cei douazeci si ceva de ani, a avut doar cinci iubiti, dintre care doi au fost cei mai buni prieteni din copilarie. Traieste prima dragoste cu David, si da dovada de o maturitate nespecifica varstei.

 Intalnirea cu Consuella renaste in David un sentiment pe care el l-a uitat demult: dragostea. Chiar daca scopul sau initial a fost doar sexul, ea devine muza lui, il readuce la viata, fapt care il terifiaza, mai ales cand ea il intreaba daca isi poate inchipui restul vietii impreuna. Toate convingerile sale sunt aruncate in aer, lafel si increderea in sine, iar viata pare sa urmeze alte reguli. Nici macar “prietena sa de pat” nu-l mai poate aduce cu picioarele pe pamant, ci mai rau, il face sa-i fie mila de propria persoana. La varsta sa inaintata, David se regaseste in fata intrebarilor pe care si le punea cu atata usurinta acum 30 de ani, cand era un tanar fermecator si de succes, si la care raspundea atat de usor. Doar ca acum, raspunsurile s-au schimbat ca si cel care adreseaza intrebarile.

Consuella, pe de alta parte, este fascinata de David, de atitudinea sa gratioasa, de idolatrizarea ei, de aprecierea lui pentru ea ca pentru o opera de arta. Se lasa atrasa in mirajul dragostei perfecte pe care i-l ofera David, dar este destul de matura sa constientizeze situatia si are puterea sa se detaseze de euforia dragostei si sa gandeasca “limpede”. Sentimentele sale sunt pure, inocente si nu ezita sa le expuna in fata lui David.

 Adevarata drama o traieste scriitorul, care, cu toata experienta sa de viata si cu tot succesul pe care l-a avut, este un om singur, parasit de sotie si renegat de fiu. Se simte total dezarmat in fata deciziei de a nu mai fi singur, in fata iubirii neconditionate a Consuellei, doar din cauza preconceptiilor care l-au ghidat pana acum. Isi recunoaste goliciunea sufletului si ca toata viata nu a facut altceva decat sa-si nutreasca intelectul si nevoile carnale.

 O neasteptata schimbare de situatie (nu, nu e un atac terorist sau vreo sleahta de vampiri), da o cu totul alta tonalitate filmului, re-amestecand “cartile”/sentimentele si plasand filmul la un nivel calitativ superior.

Replica favorita:

David: “Old age sneaks up on you and the next thing you know you’re asking yourself... how is it posible for me to still be involved in the carnal aspects of the human comedy?”

David: “On the nights she isn’t with me, I am deformed...”

Scena Favorita:

Intalnirea scurta dintre cei doi din clubul de dans.

Twilight

Un blockbuster adolescentin de succes

Cand Hollywood-ul vrea sa faca bani, atunci poti vedea adevarata lui “maiestrie”. Twilight este un asemenea produs. O formula perfecta de entertainment profitabil pe care maestrii marketing-ului din LA o aplica rar si bine. Iata de ce:

Subiectul filmului Twilight nu este unul extraordinar. Povesti de dragoste intre vampiri si tinere adolescente s-au mai vazut. Dar respectivul film este adus la zi, “updatat”.  In primul rand, gasim actori tineri, fete proaspete, fara sa fie Brad Pitt sau Angelina Jolie, dar potrivit de fermecatori pentru rolul respectiv. Cu participatia designeri-lor vestimentari si make-up artists influenti, asa-zisi “trend-set-eri”, colaborarea subtila a unor producatori de masini, pc-uri, telefoane mobile si ochelari de soare, locatia credibila, potrivita, putin romantism si puteri speciale fara sa fie exagerate, transformi niste tineri in arhetipurile unei generatii. Combinatia acestor elemente este excelenta in Twilight. Daca mai adaugam si efectele CGI, imaginile asemanatoare unor picturi, personaje “cool” si atitudinea pe masura, rezulta un produs amuzament 100%, care isi merita cele 70 mil $ incasate numai in SUA in primul weekend.

Cand vine vorba de bani, mai ales in industria cinematografica, de cele mai multe ori marii producatori de la Hollywood lanseaza filme care sa se raporteze la o anumita categorie de varsta (in cazul nostru adolescenti), iar acele cateva minti geniale care ghicesc ce va fi “la moda” in viitorul apropiat sunt niste materii cenusii inestimabile ca valoare. Aceste productii, lansate pe piata de “masinaria” marketing-ului genial american, dau un iz comercial cinematografiei ca arta. Sunt promovate excelent, sunt placute la privit, distractive pentru o masa mare de spectatori (deci se vand bine) si la moda, ceea ce duce la si mai multe incasari. Curios, Twilight s-a vandut, si inca se mai vinde, si in Europa, deci nu este vorba numai de piata americana. Ca este promovarea excesiva sau satisfacerea unor nevoi ale publicului tinta, nu stiu, dar e clar: cand Hollywood-ul se “pune in miscare”, da roade, functioneaza perfect si involuntar, ne influenteaza.

Seven Pounds - Naturalete, drama si spontaneitate

Colaborarea dintre Will Smith si Gabriele Muccino da din nou roade (ca si in Pursuit of Happyness), de data aceasta nu numai jocul actoricesc este excelent, dar si povestea interesanta.
Seven Pounds este un film placut. Cu mici “scantei” emotionale filmul prezinta povestea unui om blestemat cu un trecut nefericit ce schimba in bine vietile unor oameni fara speranta dintr-un simt profund de indatorire morala. In momentul cand se indragosteste de frumoasa Emily, este nevoit sa-si recunoasca si sa-si infrunte trecutul oricat de intunecat ar fi el
Pelicula are acel “ton” in care te astepti sa se intample ceva, sau sa afli ceva, iar cand ajungi la momentul respectiv, intr-adevar merita asteptarea. Pentru ca regizorul Gabriele Muccino stie perfect sa faca spectatorul curios, sa ii dea indicii si sa il surprinda prin deznodamant. Dar nici nu intarzie cu momentele culminante. Este un film cu un balans perfect, care nu te lasa sa-ti pierzi atentia, fie datorita scenelor dramatice sau a celor de o caldura sufleteasca pura. Deseori m-am regasit admirand personajul principal pentru faptele sale, iar mascarea trecutului sau si reticenta cu care reactioneaza cand este vorba de propria persoana, m-au facut cu adevarat intrigat de cine este acest Ben Thomas (Will Smith). Personajul este conturat “ca la carte” de regizor si momentele in care ne este dezvaluit cate putin din trecutul lui, il fac si mai interesant.
Aceasta “aura” a binefacatorului necunoscut, este transpusa minunat pe ecran de Will Smith, care si-a aratat calitatile actoricesti nu numai o singura data. Oscileaza perfect intre agentul IRS, cu activitatile zilnice banale, lipsite de continut, si adevarata sa personalitate, buna, ingaduitoare, calduroasa cand indeplineste irealizabilul pentru persoanele pe care le ajuta. Lasa “garda jos” cand o intalneste pe Emily si ii permite sa-i patrunda in suflet si sa dea dovada de dragoste deplina cand nu mai avea nici o speranta pentru el insusi. Toate aceste transformari interioare se vad clar pe fata actorului si nici un moment nu ai impresia ca “joaca”, ci ca este intr-adevar Ben Thomas, un agent IRS cu o pasiune de a face bine.
Povestea de dragoste este aproape lirica prin simplitatea ei si, mai ales, prin conditia nefericita a lui Emily. De la inceput (circumstantele memorabile in care se intalnesc cei doi) si pana la sfarsit relatia celor doi te face sa iubesti filmul si sa te atasezi de personaje care fiecare trece prin drama vietii lor. E placut sa ii privesti, culorile sunt calde si imaginile “aerisite”, intregite cu muzica excelenta si spontaneitatea situatiilor.
Un film ce penduleaza intre dramatic si romantic, favorizand-o pe prima, dar care aduce aminte de lucrurile frumoase chiar si in cea mai amara existenta.
Replica favorita:
Emily: “What if... my pager goes on... and it’s a heart...and it works...and... what if I have time? Ben: “What if... what if we have children...”
Scena favorita:
Ben Thomas intra in baie cu un sac de gheata si o meduza.

Despre mine...

Ca sa ma cunoasteti mai bine voi insirui mai jos lucruri pe care NU le am pana azi:

Deci NU AM:

- 1 milion euro in cont

- o casa a mea (in totalitate)

- o afacere a mea (deasemenea, in totalitate)

- numai un sef

- nevasta si copii

- o facultate terminata

- vazut inca lumea

- o sora

- nervi de otel

- talent la desen

- ureche muzicala

- o echipa favorita

- protv si nici antena 1

- scrisul frumos

- ochelari de soare

- daruinta pe cat as vrea

- o lista completa

                              

                            ... si totusi lumea ma iubeste! Oare de ce?!

Watchmen - doar pentru fani

Filmul Watchmen (in romanaeste “Cei ce vegheaza”) se bazeaza pe revista de benzi desenate creata de Alan Moore in 1986, o revista mai putin cunoscuta la noi in tara, dar elementara peste ocean, unde, la vremea aceea, a pus bazele graphic-novel-ului de astazi.

Fan al benzilor desenate, am citit recent opera lui Alan Moore, iar mai apoi am vizionat si filmul.

Pentru cei necunoscatori, revista (ca si filmul) prezinta situatia  unei echipe de justitiari mascati ce au fost odata eroi, iar acum sunt imbatraniti, unii ratati, altii nebuni sau inca activi in slujba guvernului. Povestea se contureaza in jurul a sase super-eroi (dr. Manhattan, Rorschach, Silk Spectre II, Night Owl, The Comedian si Ozymandias) fara sa ni se explice prea mult ce puteri au si cum le-au capatat. In momentul cand unul dintre cei sase este ucis, se declanseaza subiectul filmului. Daca adaugam si criza de indentitate prin care trec cei sase, pare a fi un inceput promitator.

Doar ca… in incercarea de a acoperi 12 volume de benzi desenate (caci atat are intreaga poveste a lui Alan Moore), regizorul Zack Snyder reuseste cu succes sa ameteasca spectatorul necunoscator.  Urmarind fidel revista, filmul prezinta rand pe rand pe eroi, lungindu-se pana pe la mijloc, fara sa se preocupe cu firul povestii si a situatiei generate de intriga.  In revista, fiecare erou are un back-story profund, din care s-ar putea face cate o pelicula separat, dar in film totul este inghesuit in 160 de minute (da, mai mult de doua ore jumatate) si cateodata, pe langa confuz, mai este si ridicol. Fara sa divulg prea mult, ca un exemplu ar fi eroul Dr. Manhattan, care are puteri asemanatoare unui zeu (inclusiv sa prevada viitorul), dar din prea multa metafizica, se supara pe omenire si decide sa NU salveze planeta din ghearele unui geniu malefic. In plus, filmul incheie povestea, fara sa lase loc macar de o continuare.

Din pacate, Zack Snyder nu si-a dat prea mult silinta in acest proiect (cum a facut-o in 300). Cum benzile desenate sunt o insiruire de imagini ce stimuleaza imaginatia cititorului, la adaptare, regizorul a incercat sa capteze acele imagini prin slow-motion. Asa ca, am fost “bombardat” cu asemenea scene in cele mai nepotrivite momente (oameni mergand pe strada, ridicarea mainii, ploaia etc) fapt care a incetinit ritmul povestii si (cu participare tehnicii nariatiunii) a dus, inevitabil, la plictiseala. Dialogurile, in schimb, sunt exceptionale. Extrase din revista, se potrivesc perfect cu personajele si motivatiile lor, conturandu-le caracterul si oferind –le veridicitate .

Punctul forte al filmului este, intr-adevar, partea artistica. Ajutat putin si de viitorul alternativ in care se petrece actiunea (Nixon a iesit presedinte a treia oara si SUA este in pragul razboiului nuclear cu URSS), filmul este plin de scene dramatice, intunecate, creative, dar placute vizual, de la dinamica luptelor la panoramele cu un altfel de New York. Costumele sunt cel putin interesante (unele dintre ele) iar combinatia de culori este perfecta, fara sa fie stridenta sau sa oboseasca privirea.

Indubitabil, revista are meritele ei, dar filmul vine mai mult ca o completare a revistei decat o creatie de sine statatoare. Povestea si durata il trag in jos, iar scenele de actiune si imaginile il avantajeaza. Recomandabil celor ce cunosc cat-de-cat revista (care pot “umple golurile” din poveste) si celor care poseda o calitate de invidiat: rabdarea.

Replica favorita:

Rorschach: Beneath me, this awful city, it screams like an abattoir full of retarded children. New York.

Scena favorita:

Dr.Manhatan ridica tancul… (si continuarea)

Hunger - Cand trupul devine ultima forma de protest

 

Sincer, filmul Hunger m-a lasat cu “gura cascata”... Ca si cum as fi rascolit prin biblioteca cu carti vechi a bunicului si m-as fi impiedicat de o carte deloc atragatoare, dar exceptionala cand vine vorba de continut. Ca film, pelicula este o “piesa rara”, iar ca subiect, pare incredibil, dar e inspirat din realitate.

 

Bobby Sands. Un nume ce pentru unii spune multe, a fost un voluntar al IRA (Irish Provisional Irish Republican Army) si un membru al Parlamentului Regatului Unit. Mai simplu, Bobby Sands milita pentru ca Irlanda de Nord sa primeasca status constitutional in cadrul Regatului Unit al Marei Britanii. In 1977 este condamnat la 14 ani inchisoare in HM Prison Maze alaturi de alti membri IRA.

 

Actiunea filmului se petrece in ’81 si prezinta situatia membrilor IRA in respectiva inchisoare. Ca prizonieri, ei nu sunt criminali, ci prizonieri politici si refuza sa poarte uniforma prizonierilor. Fiind catalogati ca “non-cooperative”, filmul se axeaza pe protestul prizonierilor, dar mai ales pe dezumanizarea gardienilor inchisorii in fata unui ideal interzis si a unui om dedicat trup si suflet acelui ideal. Incepand cu luna martie a anului respectiv, Bobby Sands impreuna cu alti membri IRA, decid sa protesteze prin “greva foamei”, ultima si cea mai eficienta forma de protest.

 

Necunoscut in lumea filmului, regizorul Steve Mcqueen reuseste, cu o inspiratie aproape divina, sa infatiseze situatia prizonierilor printr-o insiruire de imagini cu o expresivitate perfecta. Cadrele lungi si close-up-urile sunt de natura artistica, profunde, marcante, iar actorii sunt exceptionali in transmiterea emotiilor catre spectator. De fapt, spectatorul e mai mult martor la cele ce se intampla si simte tensiunea “pe pielea lui”. Tratamentul la care sunt supusi prizonierii dar si vointa lor sunt transpuse pe ecran cu toata maiestria, si se intampla de multe ori pe parcursul vizionarii, ca imaginile sa iti induca starea, mirosul si disconfortul acelei scene. O calitate rara la orice regizor.

 

Bobby Sands este jucat impecabil de Michael Fassbender (nu stiu daca l-a remarcat cineva in 300, era Stelios, unul dintre spartani), iar dedicatia lui ca actor, il face unicat in cinematografia mondiala. Avand in vedere ca filmul contine, in total, aproximativ 20 de minute de dialog, este o munca semnificativ mai grea pentru actor sa transmiti prin comportamentul de pe ecran acele emotii pe care le-a trait personajul. Fassbender reuseste din plin. Dar nu este numai personajul principal, ci mai toate aparitiile din film, de la ceilalti prizonieri pana la figurile gardienilor, care sunt umane, dar vadit marcate de “munca” pe care o depun. Voit sau nu, tratamentul pe care il aplica ii schimba in profunzime, parca le altereaza adn-ul uman, iar ei arata acest lucru pe ecran, cu o naturalete debordanta.

 

Vizual, filmul este un film-noir. Poate datorita si locatiei (inchisoarea Maze) dar si a subiectului sumbru, ce inca bantuie societatea irlandeza. De prea putine ori ni se ingaduie sa “relaxam” privirea cu ceva frumos, cum ar fi un peisaj sau o zi frumoasa, dar scanteile aprinse din ciocnirea spiritelor de pe holurile inchisorii, substituie nevoia ochiului de a se destinde. Miza e prea mare pentru a chibzui la momente de placere.

 

Nu pot spune ca am vazut ceva frumos in Hunger, ci mai mult am admirat natura umana. Daca vezi filmul acesta fara sa stii despre ce este vorba, vei ramane impresionat. Daca il vezi stiind despre ce e vorba, vei fi marcat pentru totdeauna.

 

Replica favorita:

Bobby Sands:  “You need the revolutionary. You need the cultural-political soldier to give life a pulse, to give life a direction”

Bobby Sands:  “...but life and experiences focused our beliefs differently. I have my belief. And in all its simplicity, that is the most powerful thing.”

 

Scena favorita:

Copilul privindu-si tatal murind pentru o cauza pe care el nu o intelege.

"Can't get any worse" movies

Filme ce m-au impresionat prin acuta lipsa de inspiratie a creatorilor. E scurta lista... Probabil pentru ca mi-e cam greu sa vad "capodoperele" pana la capat.

The Omen 2006

Aeon Flux

The New World

Transporter 2 (scuzati-ma, inca nu am vazut 3-ul)

Poseidon

The Covenant

The Last Legion

Bulletproof Monk

The Reader - O colaborare artistica desavarsita

Vizionarea acestui film este o adevarata experienta. Este incredibil cum, in decursul a doua ore, poti trece prin doua stari emotionale diametral opuse, dar generate de acelasi sentiment: dragostea. Am trait fericirea si tristetea provocate de dragoste, alaturi de personajele principale fara un moment de pauza intre ele.

Filmul se desfasoara in jurul lui Michael Berg, un adolescent de 15 ani si al Hannei Schmitz, o taxatoare in tramvai, de doua ori mai mare decat Michael, intr-o Germanie postbelica posomorata si inca umbrita de Holocaustul nazist. Din intamplare, sau predestinat, cei doi se intalnesc si traiesc o adevarata poveste de dragoste. Pana cand intr-o zi, Hannah dispare, lasand adolescentul acum maturizat, “ranit”, deziluzionat si cu un sentiment ambiguu de vinovatie.

Ani mai tarziu, Michael o reintalneste pe Hannah intr-o circumstanta deosebita: in cadrul unui proces in care este judecata pentru crime de razboi. Hannah fusese gardian la Auschwitz si participase la luarea unor decizii ce au dus la pierderea multor vieti.

In fata acestei situatii, Michael este macinat de doua sentimente contradictorii: dragostea pentru Hannah si in acelasi timp ura pentru ceea ce a comis. Ce urmeaza este o adevarata framantare emotionala cu un final cu totul neasteptat.

Regizorul Stepen Daldry (a regizat, deasemenea genial, The Hours, despre Virginia Woolf) imparte aceasta capodopera in doua parti. Prima, povestea de dragoste pura a celor doi, cu alintari si ritualuri, certuri si tachinari, detalii excelente ale dragostei implinite, si a doua, cea a procesului si anii de dupa proces, a despartirii si a lasitatii lui, a demnitatii si orgoliului Hannei, perioada in care Michael descopera ca rusinea este cateodata mai presus decat crima.

Bazat pe opera lui Bernhard Schlink (bestseller international, tradus in aproape 40 de tari) filmul este colaborarea inspirata a trei talente: autorul cartii, Bernhard Schlink, regizorul Stephen Daldry si actrita Kate Winslet, care isi unesc fortele, fiecare in apogeul carierei si realizeaza aceasta intrunire creativa rar intalnita in cinematografia de astazi. Firul povestirii este melodios, transpunerea in imagini atenta si bine inchegata, iar actorii au o prestanta matura, grava (chiar si tanarul Michael, interpretat de David Kross), reusind, fara prea multe replici, sa se impuna pe ecran si sa transmita spectatorului starile lor sufletesti.

Un film de ne-ratat “this lifetime” cum ar spune Hollywood-ul, un adevarat dus-rece al simturilor umane, o marturie a pasiunii pentru arta.

Replica favorita :

Hannah: Boy, you want to know everything!

 Scena favorita:

Reintalnirea celor doi in partea a doua.

My all-time top list

28 Days Later

A Beautiful Mind  A Clockwork Orange

A History of Violence

A Mighty Heart

Alexander

American Beauty

American History X Black Hawk Down Braveheart Casino Desperado Downfall Elizabeth: The Golden Age Eternal Sunshine of the Spotless Mind Fight Club Find Me Guilty Gangs of New York Gladiator GoodFellas Good Will Hunting Goodbye Lenin Kill Bill vol.1+2 La Vie En Rose La Vita e Bella Lars and the Real Girl Life is a Miracle Malena Mary Shelley's Frankenstein Million Dollar Baby Munich My Left Foot Natural Born Killers No End in Sight No Man's Land Over the Hedge Pay it Forward Pulp Fiction Ratatouille Requiem for a Dream Saving Private Ryan Saw Schindler's List Seven Sin City Slumdog Millionaire Snatch Syriana Taxi Driver The Aviator The Curious Case of Benjamin Button The Curse of the Jade Scorpion The Departed The Diving Bell and the Butterfly The Godfather part I and II The Libertine The Lord of the Rings Trilogy The Matrix The Merchant of Venice The Motorcycle Diaries The Passion of the Christ The Reader The Sea Inside The Terminal There Will Be Blood Training Day Tristan + Isolde V for Vendetta Veronica Guerin War/Dance What Women Want Hunger Si inca nu sunt toate! In timp, am sa ma straduiesc sa le postez pe cele care ma impresioneaza cu adevarat.